vineri, 30 aprilie 2010

1 Mai sau sarpele zburator


Am sa va povestesc o intamplare petrecuta intr-o zi de 1 Mai, la Galati pe cand eram inca pionier. Era obligatoriu ca in acea zi de sarbatoare toti copiii sa mearga la defilare, asa ca treziti cu cu noaptea in cap, imbracati frumos cu pantaloni albastru-bleumarin de scoala, calcat la dunga si in camasa alba, indiferent daca afara erau 20 sau 2 grade si binenteles cu cravata rosie de pionier calcata si apretata, ieseam pe usa casei fuga, fuga, sa ne incolonam la scoala pentru defilare. Randuiti pe clase, cu steaguri si portrete ale inaintasilor Marx-Engels-Lenin si ale conducerii comuniste, cu flori de acasa si baloane colorate, pe care le spargeam inainte de a defila cu "calibre" trase din prastii, o porneam pe jos, adesea cantand cat ne tinea gura:
"Vine iarasi primavara
Peste campuri, peste plai
Veselia umple tara
C-a venit Intai de Mai              La la la la la la la !
Muncitorii au pornit
Şi-ntr-un glas s-au înfrăţit!
Şi ei azi sărbătoresc
Unu Mai muncitoresc.         
La la la la la la la !
Înfrăţiţi azi cu ţăranii,
Muncitorii-n joc şi cînt,
Prăznui-vor în toţi anii
Libertatea pe pămînt.          
La la la la la la !
Peste mări şi peste ţări,
Se adună pe cărări,
Lumea toată în alai
Pentru al nostru Întîi de Maï."   
La la la la la! etc.
Ei bine, defilarea incepea pe la 9 dimineata, dar manati de profesori si invatatori, care la randul lor erau si ei  erau hingheriti de cei de la inspectorat si de la partid, ne ocupam locurile inca inainte de ora 8, caci dupa aia era imposibil, se bloca circulatia de catre militie si de catre coloanele de demonstranti si nu mai puteai sa te deplasezi. Acolo ne asteptau asa numitii "Oameni de ordine", simpli cetateni delegati de institutii sa tina ordinea, care ne asezau, ne incolonau si nu ne lasau s-o stergem inainte de a defila. Uram aceasta defilare ca orice copil, fiindca pierdeam ore intregi in frig, sau in soare, cu capetele tunse chilug goale, pana ne venea randul sa defilam, dupa ce defilase armata, oamenii muncii, sportivii si alte categorii, pe care nu puteau sa-i tina ca pe noi ore in sir. Treceai apoi pe Domneasca botezata pe atunci "Republicii" cat e ea de lunga, de la parcul CFR, sau Apollo, pana la Romarta, unde se gasea tribuna oficiala si acolo defilai strigand sloganuri comuniste pe sub nasul nomenclaturii comuniste locale, care la acea ora era deja plictisita si sictirita si se gandea numai la banchetul oficial care urma dupa defilare la Garboavele, sau la alta crasma cu clopotei. Asa ca atunci cand puteam s-o tai, o taiam, dupa ce faceam prezenta si rugam vreun coleg mai cuminte sa strige prezent si-n locul meu daca era cazul. Intr-o astfel de zi am plecat pas-pas pana spre coada coloanei mele unde erau clasele mai mici si l-am corupt si pe Vatea, prietenul meu din copilarie s-o tundem, asa ca lipa-lipa printre blocurile de la "Studenti", am intrat in Gradina publica si de acolo spre Baltita, triajul CFR si gara, tot tinand-o pe langa calea ferata si pe langa balti, dand cu pietre in broaste sau uitandu-ne dupa pasari. Asa ca pe cand mergeam noi langa o balta, ce credeti ca am gasit atarnat intre niste crengute? Un sarpe de apa lung de vreun metru care iesise la soare sa se incalzeasca, dar bag' seama ca fiind foarte frig inca dimineata nu era foarte ager, asa ca am tabarat cu doua bete pe el si l-am imobilizat ca la carte, insfacandu-l de gat. Cum legendele cartierului spuneau ca "daca vrei ca un sarpe sa nu te muste trebuie sa-i scoti dintii cu batista", am trecut imediat la actiune si in loc de batista ca n-aveam la noi am folosit cravata de pionier si una doua am zburat dintii bietului sarpe din gura. Si cum n-avea nici un rost sa ne laudam unul la latul c-am prins un sarpe, ne-am propus sa mergem si sa-l aratam fetelor de la noi de la scoala, poate le vom impresiona cu fapta noastra de curaj si vor accepta sa mearga cu noi la vreun film. Cum nu puteam merge cu balaurul in mana si era prea mare sa-l bagam in buzunar, am facut un ocol pe la o groapa de gunoi, de unde am recuperat o cutie de carton, cam cat una de pantofi din ziua  azi de, am bagat sarpele inauntru si am legat cutia cu sfoara, avand grija sa-i dam niste gauri sa poata respira, apoi hai inapoi spre defilare. Dar cum coloana se pornise deja n-am mai gasit scoala noastra, asa ca ocolind orasul tot pe Vale, am ajuns intr-un loc de unde se vedea parada mai tare ca de la tribuna: pe acoperisul blocului P2 de la Romarta, primul bloc turn de pe Domneasca cum mergi spre Dunare. Am suit cu liftul la ultimul etaj, apoi pe o scara si iata-ne cocotati la 100 m de tribuna oficiala, alaturi de mai multi gura casca, unii din bloc, altii urcati ca si noi sa vada defilarea. La vreo juma' de ora dupa ce ne-am urcat, boala de sarpe care a dat de caldura in cutia pusa pe asfaltul incalzit al blocului a iesit din cutie si am auzit un urlet de femeie:"Sariti sarpele!" O groaza nemaivazuta a cuprins atunci majoritatea celor prezenti, care s-au repezit spre scara blocului sa coboare, sau au trecut in partea opusa animalului, punand distanta intre el si ei. Geaba am zis noi ca e al nostru si ca i-am scos dintii, toata lumea ne-a luat cu "dumnezeii matii!", asa ca a tebuit sa spalam putina. Dar vai! In timp ce eu si Vatea incercam valoarea proverbului "fuga e rusionoasa dar e sanatoasa", dracu' de sarpe, ce credeti ca face? Se trage spre marginea acoperisului si-o data cade de pe acoperis jos, noroc ca n-a cazut in defilanti sau in cei de pe trotuar, ca dadeam cu subsemnatul si-acum c-am spart defilarea, ci s-a prabusit pe casa de intrare in bloc, cam la nivelul etajului 1. Ne-am dus sa-l luam si nu parea a avea mai nimic, statea un pic mai cuminte, ca pisica mea cand am aruncat-o de la etaju' 4, asa ca l-am pus iar in cutia pe care cu bunavointa cineva de pe acoperis ne-o aruncase in cap si pe aici ti-e drumul! Pana la Dunare nu era decat vo' 2-300 de metri, asa ca am coborat la malul apei pe faleza si inconjurati de o droaie de plozi care voia sa vada sarpele am decis sa-l aruncam in Dunare sa vedem daca inoata. Zis si facut, l-am zvarlit cu tot cu cutie in valuri si noi cu ochii dupa el! A iesit cand a dat de apa si s-a indreptat inot spre mal spre groaza copiilor care au inceput sa de-a cu pietre in el, asa ca a cotit-o inapoi spre Zaclau cu viteza maxima, dar n-a prea avut noroc: curentul era mare, apa era rece si malul celalalt departe, asa ca usor, usor a fost adus spre malul nostru, unde o hoarda de copii l-am asteptat cu pietre in maini, atarnati pe un ponton iesit in apa sa ne vina sub catare. L-am doborat sub un potop de pietre strigand de satisfactie ca niste barbari ce eram, iar trupul lung si elegant al sarpelui s-a mai unduit odata aratandu-ne pielea galbuie de pe burta si apoi a disparut la fund tras intr-un anafor al fluviului. De atunci n-am mai intanit niciodata un sarpe in libertate, nici nu cred ca mai este pe la mine prin zona din cauza poluarii, doar intr-o vreme disparusera si broastele...dar cred ca daca as intalni vreo unul as incerca sa-mi cer iertare pentru ce i-am facut unui semen de al lui in copilarie.

Glycon sarpele cu plete descoperit la Constanta in vechiul port Tomis, alaturi de alte numeroase sculpturi pe care un om cu inteligent din antichitate le-a ascuns de barbari pentru a fi descoperite peste 2000 de ani si a le putea admira si noi umilii lui urmasi.

miercuri, 21 aprilie 2010

Tritonii



Intr-o primavara pe cand chiuleam de la ore impreuna cu un prieten am colindat periferiile orasului si baltile de pe malul Siretului. La una din balti am observat pe mal mai multe movilite ciudate ca niste musuroaie de cartita si cand am desfacut unul am gasit in el un ghem de tritoni. poate 25-30 de bucati. Cum pe vremea aceea in singurul magazin de la noi din oras specializat in acvaristica trona in acvariul stradal un mascul de triton de toata frumusetea, am insfacat ghemul de tritonasi, l-am pus intr-un borcan gol, ca pe vremea aia nu erau PET-uri si ne-am dus la "negociere" cu mandatarul. Ori negustorul, un smecher, a zis ca ia, da' numa unu’, cu banii dupa ce vinde si-am ramas cu borcanul de tritoni in fata magazinului ca la poarta noua. Ce sa faci, am luat marfa si-am dus-o acasa, unde am spalat-o, am separat-o pe sexe si ne-am pus fiecare cate 2-3 perechi in acvarii sa ne dam mari la colegi. Restul i-am lasat intr-un borcan curat pe un dulap in camera mea. La cateva zile am constata ca imi lipseau pesti din acvariu si unii erau raniti (muscati), iar in borcan nu mai era nimic. Dand de caldura tritonii mei au dezertat si s-au topit prin casa. Cativa am recuperat, dar grosul a disparut definitiv. Dupa decenii, plecat la casa mea de mult, m-a chemat mama sa-mi arate unde disparusera tritonii: cu ocazia schimbarii dusumelei, ii gasise sub dusumea, acolo se ascunsesera, mumificati. Cat despre afacerea cu tritoni din care era sa ne imbogatim ce sa va mai spun, cand am ajuns din nou la balta nu mai existau musuroaiele, vremea se incalzise si tritonii trecusera in balta. Dupa aia s-a facut Sidexul si in locul baltii este acum un triaj de vagoane. N-am mai vazut tritoni pana acum vreo 2-3 ani cand in santurile de ploaie de pe marginea unui drum forestier din Valea Salardului, Mures, am vazut tritonasi tinerei inotand. M-am oprit si m-am asezat in genunchi sa ma uit la ei si le-am povestit si copiilor mei cum am ratat eu afacerea vietii mele de comerciant de tritoni.

marți, 20 aprilie 2010

Lacul Brates, sau cum am prins primul peste.

Cand eram copil, la doua case de mine statea un baiat ceva mai mare Mihai C., mare pescar. El m-a dus prima oara la lacul Brates. Pe vremea aia in anii '60 nu existau vergi telescopice, lansete, mulinete, damyl, blinchere, sau woblere. Pescuitul se facea "la pluta" folosind un stuf lung de care se lega "ata pescareasca", (un fir impletit din mai multe fire de bumbac si care era foarte rezistent, fiind folosit de altfel de gospodine la legat borcane si la cusut nasturi sau gaici, numit de lipoveni "uruioc" si care se impletea inainte din capetele de urzeala a panzeturilor tesute manual), cu o pluta facuta dintr-o bucata de papura uscata si carlige din ace de cusut decalite, indoite si apoi calite la loc. Care era mai sarac punea ace cu gamalie asa numitele "bolduri" indoite, care erau indiscutabil mai improprii decat acele de cusut, caci se rupeu repede sau se indreptau, daca pestele era mai mare si ieseau din gura capturii.
Se pescuia si "la greutate" folosind un bat de alun, mai rar de salcie sau de alt soi. Batul se fierbea in apa de mai multe ori sa se intareasca si i se fixau doua cuisoare indoite deasupra locului de unde il apucai, pentru a se aduna intre ele ata pescareasca. La capatul atei se lega plumbul, lucrat de obicei din teava de plumb de la conductele de apa, si carligele in care se agata momeala. Rareori se foloseau carlige adevarate numite "brasovene", aduse de slepari de afara, de obicei din Germania, sau construite de inginerul Branza din "Seneghe", cuvant format din initialele S.N.G. (Santierul Naval Galati). Cu acel Mihai am cunoscut eu Bratesul prima oara pe la 6-7 ani, cand m-a luat cu el la pescuit. Ne-am urcat in tramvai in statia din Cazarmii, cu betele si ramele dupa noi, si ne-am dat jos la gara, de fapt dincolo de ea, cam pe locul unde-i acum viaductul, unde intorcea tramvaiul de gara si unde era o bariera peste calea ferata. Am mers apoi pe langa sinele de cale ferata spre podul de fier, lasand in urma depozitul de lemne si "Baltita", un mic lac strans intre sinele de cale ferata si Gara numarul 8, si trecand terasamentul am ajuns la Balta Bratesului.
Privelistea era uluitoare, lacul desi fusese mult micsorat prin desecarile din deceniul de dupa razboi, nu avea limita spre nord, era ca o mare, orizontul inchizandu-se pe luciul de apa. Doar spre rasarit se vedeau dealurile din lunca Prutului din Basarabia. Vegetatia de la mal formata din din stuf si papura era taiata din loc in loc de pescari si aproape in fiecare gol astfel creeat erau cate unul sau doi pescari, ceferisti iesiti din tura, copilandri din Vadul Ungurului, docheri din port sau mahalagii iesiti la pensie, asa ca cu greu am gasit un loc unde sa ne stabilim si noi. Mihai a pus momeala in carlige si da-i bataie la pescuit. A lansat "la greutate" la baza unei tufe de stufaris si hai "la pluta", unul intr-o parte altul intr-alta, el prinzand peste dupa peste, eu scapand peste dupa peste, pana ce tovarasul meu de pescuit s-a suparat ca risipeam ramele si a taiat coada unei rosioare abia prinse si mi-a varat-o in carlig ca sa pescuiesc "la imbucatura". Minunea s-a intamplat si dupa cateva momente am prins primul peste din viata mea un biban verzui si plin de tepi. Cred ca am mai prins in ziua aia si altii, dar nu le mai tin minte numarul si felul. Cand "greutatea" lui Mihai s-a intepenit in nuferi, vecinul meu a plecat inot s-o descalceasca si s-a intors calare pe o cahula pe care o gasise pitita in stuf de vreun localnic. Cahula era ca un balot de stuf si de papura, legat cu sarma, de forma patrata sau dreptunghiulara, cam de 1.5 m latime, de incapea bine pe el un om cu tot cu sculele de pescuit. Acest mijloc primitiv de navigatie se misca cu ajutorul unei scanduri pe post de vasla si se ancora prin legare de un stuf sau de o papura. Asadar dupa ce a gasit Mihai cahula a plecat cu ea prin cotoanele malului, de nu-l mai vedeam, iar eu am ramas sa pescuiesc singur, pana ce un biban sau poate vreun bandit de rac din care se vedeau miscand printre bradisul apei, mi-a insfacat coada de rosioara si-am ramas fara momeala. Cum lipsa de experienta m-a facut sa ma resemnez, nu sa caut alte momeli care misunau din abundenta prin jur (lacuste, broscute sau chiar lipitori), m-am lenevit la soarele care-mi ardea spatele cu ochii la cerul fara nori, asteptand sa treaca ziua si s-a taiaem spre casa, nu de altceva, dar seara veneau babacii de le serviciu si trebuiau sa ma gaseasca acasa, ca altfel o incasam. De fapt am incasat-o oricum, caci pielea rosie ca de rac, de la statul in soarele verii, m-a dat de gol c-am fost la balta. Pestele ce-l prinsesem l-am lasat baiatului cu care fusesem, ca atat imi trebuia sa ma duc si cu peste acasa!