O istorie a rasei Spaniel II

Mentionam intr-alta parte a istoriei Spaniel ca manuscrisul « Livre de chasse » de Gaston Phebus (in paranteza (auto)poreclit asa pentru ca era foarte aratos, cu o chica blonda plina de bucle, asa cum il vedem alaturi de unul din cainii sai, imortalizat in statuia de la castelul Pau), se afla in mai multe exemplare si poate fi vazut pe net intr-o expozitie virtuala a Bibliotecii Nationale Franceze, de unde am copiat si eu mai multe miniaturi pentru a ilustra materialul meu. Am incercat sa aprofundez acest subiect si am aflat ca miniaturi din cele care au impodobit diverse editii medievale ale cartii se mai gasesc si in alte colectii cum ar fi colectia J. Paul Getty din Los Angeles si cea Pierpont Morgan din New York, ultima abordabila pe net prin proiectul CORSAIR ce permite studiul manuscriselor. In urma acestor cotrobairi prin documentele sus mentionate am dat de o miniatura din cartea lui Gaston care nu este prezentata in expozitia virtuala a bibliotecii nationale franceze si care se cheama simplu : « Spaniels », unde vedem mai multi caini ce faceau parte atunci din grupa cu acelasi nume si care am vazut ca au evoluat diferit.
Si pentru ca veni vorba despre Phebus sau Phoebus (expresie echivalenta cu « a straluci », utilizata de antici pentru Apolo, Soare, Helios), sa mai amintim cateva lucruri interesante despre acest nobil francez, poet, scriitor, muzician, desenator, naturalist si nu in ultimul rand un bun administrator si un politician abil.
Ura regelui Charles al II lea al Navarei (poreclit si Charles le Mouvais) care a dus la complotul in care a fost antrenat si fiul lui Gaston, isi avea radacinile in conflictul conjugal dintre Gaston si sotia sa Agnes de Navara, sora a regelui Navarei, neglijata si apoi expediata inapoi la parintii ei fara prea multe menajamente. In locul nevestei Gaston si-a adus in casa o metresa cu care a avut mai multi fii, ai caror urmasi traiesc si astazi in Franta si poarta cu mandrie numele si blazonul.
In calitatea sa de cavaler medieval a participat la mai multe batalii si razboaie locale sau europene, cucerind Armagnacul, apoi luptand contra englezilor, iar in calitate de Cavaler teuton a luptat in Prusia.
Avea peste 1400 de caini de vanatoare si zeci de paji se ingrijeau de aceste animale care traiau in padocuri confortabile cu spatii de joaca si de odihna, asa cum putem vedea in scenele din manuscris, unde avem si o miniatura cu ingrijirile acordate acestor animale de paji priceputi probabil veterinari ai curtii sale.
A murit in urma unei vanatori de ursi la care a participat cu atata debordare de energie incat a facut un atac de apoplexie. In afara cartii sale de vanatoare a lasat mostenire Frantei si « Livre des oraisons » o carte de rugaciuni scrisa in perioada autoizolarii sale, moda de a construi turnuri patrate in loc de turnuri rotunde la castele, imnul actual al Aquitaniei « Se canta », precum si un personaj preferat de autorii medivali si contemporani.
Numit cand « Printul Pirineilor», cand « Printul si Diavolul », cand « Leul Pirineilor » Gaston III Phebius, Conte de Foix, Viconte de Bearn ramane in istorie mai mult pentru tratatul sau de vanatoare, decat pentru sarja de cavalerie prin care a zvarlit in Sena parizienii care asediau familia Delfinului, in fortareata marchizului Maux in timpul Jacqueriei scena imortalizata de Jean Froissart in
« Cronici ».