luni, 31 mai 2010

Tara lui PET-ura Voda.


De cateva zile ca urmare a ploior din Moldova, apele Siretului au crescut si vin navalnic la vale, antrenand cu ele toata mizeria unui popor pe care nimeni nu-l dezvata sa-si arunce gunoaiele in dosul casei, sa-si imprastie excrementele intre blocuri si sa-si scuipe secretiile pe trotuar. Daca in alte dati puteam da vina pe celelalte 6 tari prin care trece fluviul Europei, acum trebuie sa recunoastem ca acesta mizerie umana ne apartine, este de-a noastra "din popor", fiind rezultatul unor decenii de  lipsa de educatie si nesimtire . Cam o treime din ambalajele de PET aduse de apa, poarta amprenta berii lui "Dorel", matahaloasele sticle de bere "populara", cu care-si umfla burta urmasii lui Decebal in semn de protest ca le-a taiat Buerebista vita de vie si-au ramas doar cu "productiva", care se coace si se fierbe repede ca s-o poata clampani pana nu se oteteste. Am spus intotdeauna la nivelul de civilizatie al unui popor se masoara in cantitatea de sapun consumata, in aspectul toaletelor publice Acum inteleg ca si in aluviunile aduse de ape putem vedea calitatea locuitorilor si gradul lor de cultura.
P.S. Autoritatile locale asteapta sa treaca viitura si peturile, impreuna cu restul gunoaielor sa mearga la vale, spre Delta sau spre Marea cea Mare. Altfel nu-mi explic de zile in sir acelasi peisaj jalnic desprin parca din filmele SF se desfasoara pe sub ochii trecatorilor pe faleza inferioara A Dunarii. Adica pot sa-mi explic, daca ma gandesc in general cum arata orasul nostru, dar nu pot accepta. Orasul ca si tara au nevoie de altfel de oameni altfel se duce la vale ca sticlele lui Dorel.

miercuri, 26 mai 2010

Rusaliile sau Efemeridele

In serile de primavara de la sfarsitul lunii mai, daca treceti cu masina printr-o lunca a unui rau, sau pe malul unei balti, veti avea surpriza neplacuta sa va fie bombardat parbrizul de o ploaie de insecte care zboara in roiuri in apropierea apei. Sunt efemeride, sau cum se numesc in popor "rusalii", datorita faptului ca apar in acelasi timp cu sarbatoarea religioasa a Pogorarii Sfantului Duh. Ce sunt de fapt rusaliile? Primul indiciu cu privire la aceste insecte, l-am primit din numarul 1 in limba romana a revistei National Geografic, in care se gaseste un articol despre "inflorirea Tisei", fenomenul de explozie a vietii din adancul apelor, sub forma unor fiinte gingase si fragile care traiesc cateva ore, timp in care se inmultesc, pentru a muri dupa ce si-au realizat programul inscris genetic. Am realizat atunci citind articolul din NG, ca in plimbarile mele pe malurile raului, ma intalnisem cu aceste insecte care sunt prezente in mai multe specii si la noi. Din cele sapte specii de efemeride din Europa, patru sunt comune la noi si anume: E. danica, E. glaucops, E. vulgata, E. lineata (dupa Fauna Europeae). 
Numele de Efemeridele (Ephemeroptera) este format din grecescul "ephemeros" adica trecator, cu viata scurta si "pteron"  cu aripi. In stadiul de adult insectele traiesc de la o ora pana la maxim o zi, timp in care nu se hranesc, singura activitate fiind aceea de a gasi un partener pentru a se acupla in vederea perpetuarii speciei. Dupa fecundare, femela depune in apa raului oua, care cad la fundul apei din care vor iesi larve, ca dupa o perioada variabila, de unu sau mai multi ani vor evolua spre stadiul de adult pentru a relua ciclul. 
 Larvele sunt in general carnivore si le vedeam cand eram copil prinse in ciorpacul cu care strangeam purici de balta pentru pestisorii din acvariul copilariei mele, ca un fel de gandaci urati cu gheare si tepi ascutiti, care se incurcau in plasa improvizata din ciorapii vechi de nylon ai mamei din care imi confectionam plasa. Aceste larve erau cautate de pescari pentru a fi prinse in carligul unditei. De fapt si insecta adulta este folosita mai ales la pescuitul "la musca", cand se utilizeaza copii fidele ale efemeridelor, construite din fulgi si pene. Asocierea dintre efemeride si sarbatoarea Rusaliilor a generat la multe popoare (inclusiv la al nostru) legende interesante. Astfel la unele popoare sunt asemuite cu ingerii datorita aspectului lor diafan, iar la noi, (un popor ceva mai trist), cu sufletele celor morti de copii sau de tineri inainte de a cunoaste dragostea, pe care Dumnezeu le da voie o data in viata, de Rusalii sa guste din fructul oprit. Se pare ca insectele sunt foarte sensibile la poluare si din aceste cauze numarul lor s-a redus semnificativ, din batrani se povesteste ca de Rusalii apele Dunarii si ale Prutului se acopereau de insecte moarte, spre deliciul pestilor care se infruptau din ospatul cazut la propriu din cer. Totusi exista zone in care densitate acestor insecte este destul de mare, eu personal le-am intanit in urma cu cativa ani pe digul Galati- Braila si recent pe soseaua Smardan-Macin. Din pacate numarul lor se reduce an de an, fenomen observat si in alte state. Din aproximativ 630 de specii existente in America de nord, cel putin 3 sunt pe cale de disparitie, iar soarta altora este incerta in urmatorii ani. Cum ordinul din care fac parte aceste insecte cuprinde mai multe familii cu habitat si biologie asemanatoare, nu putem decat sa speram ca si generatiile urmatoare se vor intalni cu ele. Denumirea de efemeride este utilizata si pentru a defini tabelele cu pozitia corpurilor ceresti in diferite momente ale timpului, utilizate de astrologi si astronomi. Datorita exploziei de situri de astrologie, daca vrei sa afli amanunte despre efemeridele insecte cauta cu denumirea consacrata de "mayfly" (musca de mai) sau intra pe paginile specializate, multe tari (Franta, Germania, SUA, Canada, Rusia etc.) avand pagini consacrate efemeridelor proprii.

duminică, 23 mai 2010

Rusaliile

Astazi este duminica Rusaliilor, sau a Cincizecimii, (a cincizecea zi de la invierea lui Hristos), cand Duhul Sfant (Spiritul Sfant la catolici), a coborat asupra apostolilor, transformandu-i din oameni simpli, analfabeti in oratori intelepti cunoscatori de multe limbi straine in care vor face cunoscuta invatatura Mantuitorului pretutindeni in lume. Cel mai mare pelerinaj de Rusalii din Europa are loc la Sumuleu Ciuc, langa Miercurea Ciuc, unde la manastirea franciscana din localitate se afla statuia sculptata in lemn in secolul XIV a Fecioarei Maria, despre care se spune ca face minuni. In 1999 fostul ministru al sanatatii Hajdu Gabor a tinut la Centrul Ecumenic din localitatea Sumuleu o intalnire cu toti inspectorii sanitari de stat sefi, ocazie cu care am vizitat manastirea si imprejurimile si am audiat si cateva piese cantate la orga bisericii care tocmai fusese recent reparata si suna minunat. Statuia Fecioarei este cea mai inalta din bisericile catolice europene si este pozitionata in asa fel in biserica, incat atunci cand te apropii de ea esti obligat sa apleci capul in fata ei, ca sa poti vedea treptele pe care calci. M-a inpresionat mult ca medic diversele reprezentari in aur sau argint a unor portiuni sau parti de organe umane, care atarna pe peretii bisericii, alaturi de alte bijuterii donate statuii. Daca te durea un picior, te rugai la Fecioara Maria sa te vindece si drept multumire comandai lan un bijutier un picior in miniatura din argint sau aur, dupa posibilitati si-l donai bisericii. Asa ca printre podoabele aduse se pot distinge usor maini, picioare, ochi, stomacuri, inimi, ficati sau chiar jumatati de corp sau corpuri intregi reprezentari simbolice ale oamenilor carora puterea vindecatoare a statuii le-a redat sanatatea. De Rusalii in aceste locuri se aduna sute de mii de credinciosi, unii veniti in pelerinaj de la mari distante din Europa, America sau Australia, majoritatea secui catolici.

joi, 20 mai 2010

Constitutia Romaniei 1991, Titlul II Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale, art.16, (2)

Constitutia Romaniei din 1991, prevede la Titlul II Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale, art.16, (2):
"NIMENI NU E MAI PRESUS DE LEGE!" 
Probabil angajatii Politiei Comunitare din Galati, care pazesc la ambele capete barierele de acces pe faleza inferioara, n-au dat examen din Constitutia Romaniei, altfel nu se explica de ce toata populimea orasului parcheaza cum poate masina cand merge pe faleza inferioara, iar cativa baieti destepti, parcheaza unde vor, sau circula pe celebrele piste ale domnului wcprimar Ciumacenco de faleza de jos ca pe autostrada. Dom' Gasca, da-le domle salariul mai mare, sa nu mai puna repede mana pe bariera, cand primesc spaga de la smecheri!

miercuri, 19 mai 2010

Alta aiureala a Primariei Galati

Daca n-are ce face viceprimarul orasului isi da cu presupusu' cum ar trebui sa folosim zonele de agrement ale orasului. Dupa capul domniei sale, cei care vor aer curat si relaxare ar trebui sa mearga la Gradina Publica, iar cei care vor sa faca jogging, sau sa se plimbe pe role, sau cu bicicleta sa o faca pe faleza inferioara pentru ca acolo s-au facut "piste". Tertium non datur! Iata mai jos comentariul meu la articolul destul de siropos al doamnei Maria Mandita care l-a interviat pe Ciumacenco, publicat in Viata Libera din 17.05.2010.
Hai sa fim seriosi, in materie de amenajari de parcuri si locuri de agrement Dumnezeu ne-a dat, dar nu ne-a pus si in traista! Gradina publica este vai de capul ei abandonata, neingrijita, cu copaci uscati si necuratati (noroc cu furtuna, cu banci din beton bune defacut cistita si cu aleile distruse. Daca peticele de iarba din gradina se numesc peluza de gazon, iar ultima vopsire a fantanii arteziene este design ambiental, atunci sa nu ne miram ca avem cele mai prapadite parcuri din tara. Faleza inferioara are marcate pe asfalt culoare pentru biciclisti si roleri, dar sa nu credeti ca le respecta cineva: incercati sa mergetii 100 m pe banda de biciclete, evitand crengile care pot sa va scoata ochii si hopurile dintre placile de beton! Gropile de pe faleza sunt acolo de ani buni si nimeni nici macar nu se sinchiseste sa le astupe sau sa le niveleze pe cele din gazon. Cat despre joggingul domnului primar asta este o legenda, in multi ani de cand calc faleza dimineata nu l-am vazut decat de 2-3 ori in masina, asa ca n-are cum sa vada gropile din mers. Daca ar fi facut jogging ar fi stiut ca alergarea se face in toata lumea civilizata pe alei de zgura, (de care noi avem destula), nu pe asfalt ca sa-ti distrugi articulatile. Cat despre viceprimari cred ca nici nu stiu cum mai arata cele doua parcuri acum. 
Cat despre domnul Ciumacenco nu pot decat sa-i spun ca si-a ratat cariera (de stomatolog)! Lasa-i mai confrate pe politruci si hai la scos dinti ca sunt multe guri care te asteapta! Faci un ban gramada si nici nu te murdaresti cu politika(kat).

luni, 17 mai 2010

Stavridul huilei sau Cum mi-a stat calcanul in gat


Despre calcan am si o amintire mai putin placuta de prin '97-'98. Eram la mare in concediu cu familia, si stateam cu un bilet de "bugetar" la un hotel amarat din Venus. Intr-o seara imi invit sotia si copiii la restaurant la "Amfiteatru" din Olimp, pe terasa care dadea spre mare. Cand am citit meniul am gasit printre specialitatile culinare si calcan prajit cu sos olandez si am zis sa incerc ca nu mai mancasem calcan din studentie. Ospatarul l-a adus, dar era numai oase si noduri, carnea se "evaporase" in timpul prepararii. Ca sa fie cina si mai nereusita, la un moment dat al serii, orchestra a inceput sa intoneze "Multi ani traiasca!" si coborand de pe treptele hotelului pe terasa ca un rege in sala tronului si-a facut aparitia nefericitul Print al huilei, botezat de presa bucuresteana de doi lei si cincizeci de bani: "Luceafarul huilei", pentru o asemanare fizica relativa cu marele poet national. Seful caftitorilor de studenti din Valea Jiului, domnul Miron Cozma, cel care alaturi de Ion Iliescu a tras Romania inapoi cu zece ani din procesul de democratizare si integrare in randul tarilor civilizate si-a facut aparitia intr-un costum alb ca de mire, pus la "patru ace", la camasa si cravata (macar ca eram pe o terasa la malul marii), cu parul dat din belsug cu briantina sau alta solutie stralucitoare, la brat c-o tipa la fel de aranjata ca si el si impodobita cu tot ce gasise si adunase Cozma prin sertarele dusmanilor poporului in "excursiile" sale de la Bucuresti. Nu vederea acestui avorton al revolutiei romane m-a facut sa-mi stea calcanul in gat, ci faptul ca doar cu exceptia mesei noastre si poate a inca uneia, toti vilegiaturistii s-au ridicat in piciore si au inceput sa aplaude, in timp ce personalul restaurantului in frunte cu directorul stabilimentului, se aplecau atat de mult in fata papagalului, mai, mai sa dea cu nasul de mocheta de pe terasa, de parca erau eunucii dintr-un harem, jubiland la vederea sultanului iesit de la reprodus. Primit triumfal cu marsuri si osanale, Canalia huilei sa asezat la o masa amenajata ca de nunta, unde-l asteptau mai multi ortaci in ale mineritului si ale caftitului, dar si crema PSD din Constanta si vreo cativa lideri de la centru din linia a doua a partidului iliescian. Mi-am luat familia si-am plecat in pocnetele ca niste impuscaturi de la mineriada ale sticlelor de sampanie care se destupau pentru cel care restabilise pentru inca zece ani comunismul in Romania. Cat despre calcan....v-am spus deja, mi-a stat in gat, era sub orice critica, ori nu stiau sa-l gateasca si-au stricat bunatatea de peste, ori cel mai  probabil fusesera obisnuiti prea multi ani sa gateasca stavridul si borsul rusesc!

vineri, 14 mai 2010

Despre pesti, cu precadere despre stavrizi


Cand eram copil, tata ma lua cu el cand facea piata si aproape nu era data sa nu intre si la Pescariile Statului, care erau in Piata Centrala. Zeci de feluri de pesti care mai de care mai mari si mai frumosi, stateau aranjati pe tejghele printre bucati de gheata (de ghetarie, daca stiti voi cei nascuti langa frigidere ce-i aia), gata sa-i duci acasa si sa-i pui in cratita. Crapi de Dunare lunguieti si sclipitori, cu mustati si care inca mai miscau din buze de ziceai ca vor sa-ti vorbeasca, crapalai de balta cocosati si mirosind a mal, cu solzii cat unghia, numai buni de cantat din ei, daca stiai sa-i lipesti cu limba de cerul gurii, carasei asezati gramada cu burticile pline de icre din care se face cea mai grozava plachioara, mai ales daca bagi si cativa lini printre ei, platici "ochioase cu multe oase", rosioara si albitura cat sa pui la o ciorba de peste "la inaintare", strapazani zburliti care-ti sangerau degetele una-doua cu tepii lor, marlite si stiuci bortoase cu icre cat bobul de piper, smaltuite cu solzi in toate culorile apelor ca un camuflaj, gata sa-ti taie degetele si dupa moarte daca din prostie varai mana in gura lor, somotei "la chil cate trei", numa buni de facut saramura, daca ai si ghibani mari cat palma langa, ei sa-ti mai taie din greata grasimii de somn, lin colorat ca de sarbatoare cu solzisori multicolori, calcani si cambule aplatizati de farca ar fi fost roadkill", cu nasturi pe spate si ochii pusi pe cap ca la broaste, cegi infumurate cu nasul pe sus sau pastrugi cu cioc de rata si platosa pe spinare. Dunarea, Marea Neagra, Bratesul, Latimea, Crapina, Prutul, Popina, Sovarca, Filipoiu si altele aduceau bogatia lor pe tarabele pescarilor si nu gaseai sa tragi cu tunul un peste de acvacultura, nici nu se auzise de asa ceva. Pe vremea aia nu aparuse nici macar puiul de "Avicola". 

Cand pescadoarele romanesti au inceput sa plece pe marile si oceanele lumii, au aparut pe mesele din pescarie halci de carne de peste spada, ton si rechin, heringi si sardine de care vazusem numai in conserve, macrouri uriase cat antebratul unui barbat, pangasus, merlucius argintiu si nelipsitul stavrid, care avea sa ne manance zilele in ultimii ani ai dictaturii, cand devenise meniu obligatoriu in cantine si restaurante. In 1988 eram medic secundar in Bucuresti si dupa un seminar am plecat sa bem o bere aproape de Spitalul Colentina, la Restaurantul Circului. Ne asezam noi vreo 7-8 rezidenti la o masa mai lunga si cerem cate o halba de bere la un ospatar.
Ospatarul: "Nu se poate tovarasi fara mancare!"
Noi: "Da' ce aveti de mancare?"
Ospatarul: "Numai stavrid: ciorba de peste cu stavrid, stavrid fript, stavrid fiert, adica rasol cu mamaliguta si cu usturoi, saramura de stavrid, plachie de stavrid, stavrid pajit cu otet si garnitura de creveti vietnameji, stavrid pane si daca vreti altfel intreb la bucatarie cum il mai face".
Cam asa era, cand intrai in Bucuresti in Gara de Nord pe o cladire din Giulesti era o reclama uriasa care reprezenta un stavrid: "Nici o masa fara peste". Si tot in acelasi cartier fief al rapidistilor umbla un slogan: "NU E PESTE CA STAVRIDUL, NICI ECHIPA CA RAPIDUL!"

joi, 13 mai 2010

Calcan la cuptor

Pestele curatat si bine spalat, se aseaza intr-o tava larga si se unge pe ambele fete cu ulei de masline, sau daca aveti un pulverizator (spray) cu ulei de masline stropiti-l. Pulverizati si in abdomenul pestelui si introduceti in cavitate o crenguta de rozmarin, un capacel de lamaie si un catel de usturoi zdrobit cu latul cutitului ca sa elibereze aroma. Sarati si piperati dupa gust. Adaugati in tava un pahar cu vin alb dintr-un soi aromat (Muscat, Busuioca), sucul de la o lamaie, cateva boabe de piper si cateva felii de coaja de lamaie. Puneti tava in cuptorul potrivit de incins 30 minute. Puteti incerca sa vedeti daca pestele s-a fript intepandu-l cu o furculita. Daca aceasta intra usor, pestele este gata, daca intampinati rezistenta, este cazul sa-l mai lasati un timp la cuptor. In ambele situatii peste locul unde ati incercat cu furculita turnati cu ajutorul unui polonic, sau a unei linguri, sos fierbinte din tava, pentru a coagula sucul care se pierde iesind prin orificii. Se serveste fierbinte cu salata de cartofi natur si se asorteaza cu un vin alb sec, cel mult demisec. Calcanul cu cat este mai mare, cu atat este mai gras, asa ca nu strica sa stoarceti pe el o jumatate de lamaie cand incepeti sa-l mancati. Pofta buna!

miercuri, 12 mai 2010

Calcanul


Am gasit intr-un raion de peste al unui magazin o raritate astazi:  calcan. Vederea lui mi-a adus aminte de vremurile cand student fiind, stateam cu lunile la Gura Portita, unde traiam in cort, mancam din rucsac, ne spalam in mare si ajungeam acasa atat de bronzati de ne intreba lumea daca n-am fost la munca in Africa; (adica in Libia, singura tara africana in care puteau romanii sa mearga la munca pe atunci).
Ce o sa va povestesc acum s-a intamplat in 1980 la Portita in luna august. Era o caldura sufocanta si aproape ca nu te puteai racori nici in mare, asa de calda era apa, ca un "ceai din armata". Dupa cateva zile de canicula vremea s-a zburlit, cerul a inceput sa se invineteasca ca un cer de noiembrie, iar fulgere albe-roz-mov au inceput sa fraamate cerul pamantiu. Dinspre dealurile Macinului s-a pornit deodata o tromba de praf, gunoaie, paie usucate si frunze care a inceput sa treaca Razelmul inconjurata de fulgere ca un roi de albine furioase. Nu vazusem niciodata tornade, dar stiam ce sunt si mai stiam ca sudul Moldovei si Dobrogea sunt singurele regiuni unde apar tornade la noi in tara, asa ca m-am ingrijorat si mi-am adunat grupul cu care eram si luand cu noi ce era mai important din cort, am fugit sa ne adapostim in restaurantul de la camping, care parea ceva mai solid decat un cort. Cand am ajuns la carciuma, in urma noastra s-a dezlantuit furtuna. (Daca ai vazut vreodata o furtuna pe mare sariti peste descrierea care urmeaza.). Rafalele de vant zguduiau toata cosmelia restaurantului, care era din zidarie acoperita cu stuf si vantul a spart cateva geamuri lasate deschise. S-a facut aproape intuneric si cum si curentul electric s-a oprit, fulgerele luminau plaja pustie si fetele speriate ale copiilor si femeilor adapostiti in restaurant. Un val de praf si nisip a maturat plaja de la un capat pana la altul, trantind la pamant toate corturile si aruncand de-a valma saltele, umbrele, saci de dormit, sau haine in mare. Tunetele erau atat de puternice ca tresarea si berea ramasa nebauta in halbe. Cand tuna, plesnetrul de plasma al fulgerului cazut pe aproape sau in mare, iti ridica parul de pe mana si unda de soc trecea prin acoperisul de stuf si-ti misca firele de par din plete. Urgia s-a invartit de cateva ori printre casutele de la camping si apoi cu furie Mos Ilie a carmit caruta spre sud si a luat-o in jos spre mare, spre Sinoe si Grindul Chituc. In ziua aia a facut ravagii si la Mamaia unde s-a inecat lumea care era iesita in larg cu hidrobicicletele. Cand sa ne rasuflam a venit ploaia, in rafale, turnata de cineva de sus cu galeata, ca abia reusea nisipul s-o absoarba, din cand in cand cu bucati de grindina, urmate de alte averse. Apoi totul s-a oprit la fel de brusc cum a inceput si-am iesit si noi sa vedem dezastrul. Cortul meu nu se mai vedea, disparuse cu totul. Avea de ce sa-mi para rau dupa el, era un cort polonez alpin, o frumusete, usor, cu bete de aluminiu si rama transversala pentru sustinerea compartimentului izoterm. Pe toata plaja se vedeau numai corturi daramate (si era o perioada cand acolo campau 6-700 corturi), haine ude, umbrele sfasiate si colacei de copii sparti de varfurile scoicilor dezvelite ca niste dinti de dinozaur de stihiile furtunii. La o privire mai atenta am zarit insa cortul meu intact, complet ingropat in nisip, nisip ale carui dune fusesera modelate complet de vanturile violente in alte forme si mutate mai spre mal. Obisnuiam sa campam la 5-6 metri de mare pentru a nu avea alte corturi in fata si furtuna carase cam un camion de nisip, pe care-l indesase in jurul cortului, care fiind mic de inaltime (alpin) nu se mai vedea, acoperit fiind de un start fin de pulbere. Interesant este faptul ca in urma acestei furtuni, apa marii s-a racit complet, a doua zi nu putei intra nici cu picioarele in mare, parca era de la gheata. Nici macar o cuta nu misca suprafata apei perfect transparente si plina de viata: zeci de pesti, crabi, meduze, cambule si alte vietuitoare se puteau vedea in apa putin adanca, prin masca de scufundare lipita de suprafata apei. Am vazut atunci rac pagur cu actinii pe cochilia de melc in care se ascundea, de care citisem in cartea de biologie la "simbioze", dar nu stiam ca traieste si in Marea Neagra, sau caluti de mare pe care-i vazusem numai in filme sau la "Teleenciclopedia". Din pacate apa rece nu ne permitea sa intram in apa mai in larg sau sa ne scufundam, ca aveam echipament la noi, sau macar sa ne racorim. Noaptea care a venit a adus cu ea o surpriza nemaintalnita de mine niciodata in 35 de ani de campat pe malul marii: apa rece a atras pestii la mal. La lumina lanternei am zarit in apa mai limpede ca cea de izvor, umbra unor pesti mari si plati care pluteau in apele putin adanci, de parca planau. Instinctul meu de animal de prada, ultimul in lantul trofic, s-a redesteptat din profunzimea neuronilor in care zacea adormit de generatii si in cateva minute, inarmat cu un bat de cort, care avea din fabricatie un fel de tepusa in varf, cu o lanterna in mana, am inceput sa vanez in apa care mi-ajungea la genunchi, ca mai departe nu puteam sa intru de rece ce era, ca ma treceau toate..cele. Si uite asa, intepand cu sulita improvizata pestii, ii aruncam spre mal, de unde un prieten din gasca cu care eram la mare, ii aduna si-i punea in siguranta pe nisip, sa nu sara in apa. Majoritatea erau calcani, ici si colo cate o cambula, sau rar cate o limba de mare. Strigatele noastre de victorie au alertat vecinii. Aveam intr-un cort invecinat un pilot de Mig de la Boboc- Buzau, venit la mare cu familia, care avea o barcuta gonflabila, din aceea care se umfla cand pilotii se catapulteaza deasupra apei. Am umplut-o cu apa de mare si intr-un sfert de ora si cu peste. Tot malul marii s-a trezit si peste tot se vedeau lumini de la lampase si lanterne si barbati aproape goi, intrati in apa rece ca gheata, recastigandu-si in fata nevestelor (sau a prietenelor), cate ceva din atributele de mascul salbatic pierdute prin evolutie. A fost un macel al calcanilor si cambulelor, (pe vremea aia era atata peste, incat limba de mare nu se manca decat de cei foarte necajiti). In seara aceea pescarii profesionisti din Jurilofca au prins calcani de peste zece kilograme bucata. Cum multi dintre cei de pe plaja erau profani in ale gatitului pestelui, au venit a doua zi la noi sa vada cum sa-l curete si cum sa-l gateasca. De curatat este simplu, iar de gatit l-am prajit la tigae in ulei, la foc de stuf uscat, intr-o sobita improvizata dintr-o cutie de tabla de 10-15 kg care avusese bulion conservat pentru militari, care erau din belsug aruncate in spatele pichetului de graniceri din Portita. Scoteai capacul rotund al cutiei, taiai cu un cutit in tabla la baza o gaura, prin care sa vari lemnele de foc, sau combustibilul si gata! Puneai cratita pe foc (daca aveai ce pune in ea) si start distratia! Lemne nu se prea gaseau, dar din primele zile ajunsi acolo taiam stuf si papura din balta si faceam din ele un fel de gard in jurul cortului, nu pentru a ne exprima ideea de proprietate, ci pentru a semnaliza altora ca e un salas acolo, sa nu dea noaptea peste el cand se intorceau drink-uiti de la singura distractie de pe plaja: carciuma din camping. Ei bine, gardul asta se usca in cateva zile si era un excelent combustibil pentru facut focul cand gateai. Si vorba aia, nu gateai ciorbe, sau tocane, frigeai un ou, doua, prajeai un peste, sau o bucata de salam care o lua din loc din cauza caldurii.
N.B. Dupa o lupta "seculara" care a durat 30 minute, am gasit intr-un cotlon din casa cutia cu diapozitive din timpul studentiei si va atasez o poza din zilele alea, in care se vede soba improvizata. Tipul ala bine din poza sunt eu, cand aveam si 30 de ani mai putin si 30 de kilograme in minus. Reteta de gatit calcanul v-o dau maine.

luni, 10 mai 2010

O tempora o mores!

"Acum ni s-a deschis intreaga stralucitoarea priveliste a Galatilor. Lunecam incet pe dinaintea cazarmilor. In port stau sute de vase. Ne credem intr-un oras pe apa. Pe tot braul cheiului este imbulzeala, fierbere, amestec de limbi..... Aici in partea acesta de jos a orasului se vantura bogatiile si marele negot al portului. Aici sunt fabricile, garile, pescariile si docurile, cu largul lor bazen inconjurat de magazii de grane si de marfuri la usa carora trag corabiile din Dunare, ca o trasura la scara. Aceasta-i vatra Galatilor vechi, vestita schela a Moldovii, "Venetia Marii Negre", cum ii ziceau odinioara scriitorii straini. Pe aici se intorceau domnii nostri cu pitacul* imparatesc de la Tarigrad. De aici si din limanul Brailii porneau in Rasarit corabiile turcilor, incarcate cu zaharele** stranse cu hapca de pe manoasele noastre tinuturi, pe vremea cand firmanele lor numeau Moldova si Valahia "hambarele sultanului".
Fruntea orasului, partea linistita, curata si luminoasa a Galatilor se desfasura sus pe podisul ridicat intre Siret si Prut. In centru se gramadesc cladiri inalte, rizatoare, oteluri, pravalii bogate, cari te cheama de pe drum. Mai pe la margini, in curti largi, intre copaci, case vechi, cu ziduri groase si drepte, varuite pe dinafara, cu obloane la ferestre si cu balcoane ruginite de cari atarna vrejuri uscate de iedera, au aerul unor batrani gospodari care-si pastreaza portul, firea si datiniler stramosesti neatinse de prefacerile vremii. Ratacesc singur prin strazile largi tacute si pline de soare ale orasului si pe cand gandurile mele ma poarta cu veacuri in urma. Vad rebublica infloritoare a Galatilor, inainte de Dragos -Voda, descarcand pe pietele ei bogatiile Rasaritului si ale Apusului in zarva negustorilor adunati din toate politiile*** lumii". Alexandru Vlahuta: Romania pitoreasca, 1901
*pitac: porunca scrisa
** zaharea: provizii (pentru armata)
*** politie: oras, cetate



N.B. "O tempora, o mores!" : "O timpuri, o morale", este exclamatia pe care Marcus Tullius Cicero a exprimat-o in Senatul Romei in anul 63 I.C. in discursul impotriva lui Catilina (Lucius Sergius), care conspira impotriva republicii: Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra? (Pana cand vei mai abuza Catilina de rabdarea noastra?. Catilinarele au ramas in istorie ca un model de retorica stralucita. In mod curent expresia se utilizeaza pentru a critica prezentul banal in antiteza cu trecutul glorios.

vineri, 7 mai 2010

Stapanii falezei

Despre mine nu poate spune nimeni ca nu iubesc animalele in special cainii. Poate de asta am incercat totdeauna ca in privinta cainilor cumunitari sa am o pozitie echilibrata intre ratiunea stiintifica generata de meseria mea de medic epidemiolog si dragostea de aceste patrupede, fara indoiala cele mai sinantropizate dintre animale. Totusi uneori indiferenta autoritatilor fata de aceste animale ma revolta, asa cum m-a revoltat si ieri in cursul unei plimbari pe faleza inferioara a fluviului, unde am numarat nu mai putin de 9 (NOUA) caini comunitari. La celebrii deja: Lola, Tiganu, Fratii Petreus si altii, pe care ii cunosc de ani de zile si din fericiree pentru mine si cainele meu ma cunosc si ei pe mine, s-au mai adaugat luna de luna altii, hraniti zilnic cu resturi de mancare de falezistii vechi. Nu cred ca sporirea numarului de comunitari va face faleza noastra mai atractiva, cel putin pentru oamenii cu copii, pentru cei cu catei, sau pentru cei care ne viziteaza orasul. De ceva vreme parca nimeni nu mai trece pe faleza in afara gunoierilor care aduna cojile de seminte lasate de plimbareti. Iarba este cat casa, gropile nu sunt astupate, instalatia electrica are becuri lipsa, iar gardienii de la capete pazesc numai barierele si atat. Pare tara nimanui, grupuri de tineri au umplut cu grafitti bancile abia montate, nimeni nu se sinchiseste de acest plaman verde al orasului care se deterioreaza.

marți, 4 mai 2010

Tot despre lacul Brates, lunca Prutului, ce-am avut si ce-am pierdut!

           Fotografie de pe site-ul Parcului Natural "Lunca joasa a Prutului inferior" www. luncaprut.ro
Daca tot am vorbit despre lacul Brates, care facea parte din delta in miniatura a Prutului, sa ne reamintim cate ceva despre ea, caci din pacate acum este disparuta si nu cred ca o vom mai vedea vreodata asa cum ne-au lasat-o stramosii nostri. Avand o suprafata de 18000 ha, zona de varsare a raului Prut in Dunare cuprindea lacurile si baltile aferente raului de pe ambele maluri, incepand de la Carja spre Giurgiulesti: Balta Mata-Radeanu de la Cavadinesti- Vadeni, balta Cacia si lacul Teleajen, lacul Broscarului si balta Leahului, balta Pochina de la Rogojeni, Sovarca de la Oancea, balta Maicasu, balta Vladesti, balta Branesti, lacul Vlascuta, balta Cotul Chiului, lacul Valeni si lacul Brates. 
 Harta Parcului Natural "Lunca joasa a Prutului inferior" www. luncaprut.ro
In anii in care Prutul venea mare, aceste balti si lacuri erau primenite cu apa proaspata si cu peste care se inmulteau in aceste locuri. Bunicul meu care in perioada interbelica a avut o gradina de zarzavat luata in arenda de la boereasa din Branesti pe nume Virginia Gutu, imi povestea in copilarie despre cum prindeau peste basarabenii care lucrau la el in gradina. Istorisirea mi-a fost confirmata si de mama mea, azi aproape nonagenara, care copil fiind il insotea pe bunicul in gradina de zarzavat din paradisul de alta data al luncii Prutului, loc de truda si de bucurie pentru taranii locului.
"In fiecare an tata arenda din iarna teren pe malul Prutului in balta Branestiului de la Coana Virginica, care avea mosie acolo si in al carui conac s-a facut dupa razboi GAC (Gospodaria Agricola Colectiva). Desi aveam si noi pamant destul, nu ne ajungea sa cultivam atatea legume si verdeturi cate se cereau pe piata Galatiului. Bunicul meu dupa mama fusese adus din Bulgaria de catre regele Carol I sa-i invete pe romani arta gradinaritului. Atunci dupa razboiul de independenta Carol I a adus mesteri din toata Europa pe care i-a folosit la modernizarea Romaniei: pietrari din Italia, motoristi si batozisti din Germania, viticultori din Franta si ingineri din Anglia. Probabil au fost si alte nationalitati, dar sa ma ierte daca nu le tin minte pe toate. Tata a invatat meserie de la el si a fost probabil cel mai mare gradinar din sudul Moldovei in perioada dintre razboaie. Toamna tarziu dupa ce se strangeau roadele campului il aveam invitat la masa pe directorul de la Santierul Naval Galati, care venea cu lista de legume de care era nevoie pentru muncitorii din santier: atata varza, atata morcov, atata telina, atatia ardei si rosii si asa mai departe. Se negocia un pret orientativ si se semna un contract, in baza caruia tata arenda pamant de la boieroaica. Din februarie trimetea raspuns in Basarabia la gradinarii cu care lucra si cum se topea zapada incepea lucrul la gradina. Pe atunci nu erau sere sau solarii si rasadurile se faceau in istic. Isticul sau rasadnita era o rama facuta din scanduri, cam de 30 cm latime, in care se aseza un start de gunoi de grajd peste care se aseza un strat de mranita de o palma. (N.A. Am cautat in dictionarele romanesti "istic" dar n-am gasit, iar "mranita" pare a fi un cuvant bulgaresc format din "chrana", adica hrana sau aliment, cu alte cuvinte hrana pentru plante). Peste istic se aseza acoperisul care era format din ochiuri de sticla prin care soarele trecea si incalzea gunoiul (facea efect de sera). Ajutate de caldura gunoiului de grajd si de cea a soarelui in istic cresteau rasadurile pentru gradina, cu care se plantau hectare intregi de legume si zarzavaturi. Tata avea sute de isticuri si un om statea si le repara cat era iarna de lunga. Terenul de pe malul raului avea sapate canale de udat plantele, in care se turna apa din Prut cu ajutorul unei roti mari trase de boi, in asa fel incat curgea in permanenta apa pe teava in care se goleau caldarile de apa de pe roata. Aveam mai multe perechi de boi pentru treaba asta, dar cand era nevoie mare de apa mai si imprumutam. Primavara cand Prutul venea mare canalele si baltile din jur se umpleau de peste mare care intra in ape mai putin adanci si mai calde sa-si depuna icrele, iar o parte din el ramanea prins acolo. De cate ori pornea apa sa curga de la roata, pestele sarea in sus sa treaca dincolo in Prut. Tata avea la roata un baiat din Basarabia un fin pe care-l cununase si care cand venea tata pe la roata striga la el: "Dom' Apostol, nea Aurel lasa-ma sa-ti fac o saramura" si cat ai clipi lua un cos de nuiele din cele in care se carau rosiile si ardeii si fixa pe un loc al lui sub teava din care curgea apa proaspata din Prut si in cateva minute se umplea cosul cu peste, in special crap si caras, dar si alte soiuri ca era prutul plin de toti pestii de pe lume. Basarabeanul ii spinteca si-i curata si cat tragea tata cateva tigari, fina facea mamaliga si saramura ca-n Basarabia cu mujdei frecat cu zeama de rosii si bulion din ardei iute, asa ca tata care stia lectia lua intotdeauna cu el si cate o sticla de vin ca sa aiba cu ce stinge arsura saramurii. Locul asta al rotii era cam in dreptul satului Vadu lui Isac, de unde veneau si cei mai multi lucratori basarabeni. Erau oameni saraci, dar muncitori si traiau toata vara in balta, acolo dormeau, acolo mancau, acolo faceu copii si cum tata era cel mai instarit om din sat veneau la el si-l rugau sa-i cunune, sa-i boteze si de la Cahul pana la Giurgiulesti traiau oameni botezati de el cu nume de Gherghina, Ivanciu, Maria sau Aurel. La fel de multi fini avea si-n Branesti. Da' dupa aia au venit vremuri grele pentru basarabeni, cand s-a cedat Rusiei tara si oamenii au fost deportati, iar multi au murit pe front inrolati in Armata Rosie sau in Siberia in lagarele lui Stalin. Razboiul l-a prins si pe un frate de-a lui tata in Basarabia unde era casatorit c-o basarabeanca, pe Vasile Apostol, care n-a mai venit in Romania a murit acolo. Am aflat tarziu despre el ca a murit cand a strigat cineva peste Prut:  
-Ba care esti neam de-a lu' mos Aurel Apostol?  Si erau destul de multe neamuri care lucrau la gradina CAP din Branesti in frunte cu nea Enachi Munteanu, brigadierul de la gradina, care invatase meserie de la tata dupa razboi, ca era mai mic decat barbatul meu, cel care tinea pe fata lu' tusa Mariuca, vara buna cu mama, pe Zamfirica.  
-Ce vrei ba?  Da' asa cu jumate de gura, mai cu fereala ca sa nu-l auda vreun granicer de-al nostru, ca de ai lor nu era nevoie ca toti erau cu ochi tataresti in cap si nu stiau romaneste niciunul.
-Sa le zici la tanti Geta  si lu' Nelu de la Galati c-o murit fratele lui mos Aurel Apostol! Dumnezeu sa-l ierte!
- Dumnezeu sa te auda, o sa le transmit!
 Si nentu' Enachi care nu era prost de loc, n-a dat telefon sa-l asculte centralista de la Foltesti si sa raporteze la securitate ca a vorbit cu strainii, s-o suit in Rata de Galati si-o venit la noi acasa si aici pe scaunul asta pe care stai tu o stat si el si s-o foit si s-o invartit pana ce-o venit tata-tau de la Salvare, ca era mare prieten cu Nicu, Dumnezeu sa-l ierte, tineu unul la altul ca fratii si mereu se sfatuiau, si cand o fost cu gospodaria colectiva, tot la el o venit, adica la tata-tu. Si apoi in soapta, ca sa nu-l auda nimeni ca vorbise cu cineva de peste Prut, ne-o zis c-o murit fratele lu' tata Aurel. Am plans oleaca ca mi-l mai aminteam, era un barbat frumos asa ca tata Aurel, dar mai petrecaret ca-i placeau femeile si bautura si de aia sa si dus in Basarabia ca erau muierile mai dracoase si tineau la bautura ca si el si le-o facut o gramada de copii la cele doua neveste pe care le-o avut, fie la el acolo, Dumnezeu sa-l ierte".