Calcanul

Am găsit într-un raion de pește al unui magazin o raritate piscicolă:  calcan. Vederea lui mi-a adus aminte de vremurile când student fiind, stăteam cu lunile la Gura Portița, unde trăiam în cort, mâncam din rucsac, ne spălam în mare și ajungeam acasă atât de bronzați de ne întreba lumea dacă n-am fost la muncă în Africa, (adică în Libia, singura țară africană în care puteau românii să meargă la muncă pe atunci).  

 Ce o să vă povestesc acum s-a întâmplat în 1980 la Portița în luna august. Era o căldură sufocantă și aproape că nu te puteai răcori nici în mare, așa de caldă era apa, ca un "ceai din armată". După câteva zile de caniculă vremea s-a zburlit, cerul a început să se învinețească ca un cer de noiembrie, iar fulgere albe-roz-mov au început să freamăte cerul pământiu. Dinspre dealurile Măcinului s-a pornit deodată o trombă formată din praf, gunoaie, paie uscate și frunze care a început să treacă Razelmul înconjurată de fulgere ca un roi de albine furioase. Nu văzusem niciodată tornade, dar știam ce sunt și mai ales știam că sudul Moldovei și Dobrogea sunt singurele regiuni unde apar aceste fenomene la noi în țară, așa că m-am îngrijorat și mi-am adunat grupul cu care eram și luând cu noi ce era mai important din cort, am fugit să ne adăpostim în restaurantul de la camping, care părea ceva mai solid decât un cort din pânză.

Când am ajuns la cârciumă, în urma noastră s-a dezlănțuit furtuna. (Cine a văzut vreodată o furtună pe mare poate sari peste descrierea care urmează). Rafalele de vânt zguduiau toată coșmelia restaurantului, care era din zidărie acoperită cu stuf și vântul a spart câteva geamuri lăsate deschise. S-a făcut aproape întuneric și cum și curentul electric s-a oprit, fulgerele luminau plaja pustie și fețele speriate ale turiștilor adăpostiți în restaurant. Un val de praf și nisip a măturat plaja de la un capăt până la altul, trântind la pământ toate corturile și aruncând în mare de-a valma saltele, umbrele, saci de dormit, sau haine. Tunetele erau atât de puternice că tresărea și berea rămasă în halbe. Când fulgera explozia de plasmă căzută pe aproape sau în mare, îți ridica părul de pe mână și unda de șoc trecea prin acoperișul de stuf și-ți mișcă firele de păr din plete. Urgia s-a învârtit de câteva ori printre căsuțele de la camping și apoi cu furie Moș Ilie a cârmit căruță spre sud și a luat-o în jos spre mare, spre Sinoe și Grindul Chituc. În ziua aia a făcut ravagii și la Mamaia unde s-a înecat lumea care era ieșită în larg cu hidrobicicletele. Când să ne răsuflăm a venit ploaia, în rafale, turnată de cineva de sus cu găleata, că abia reușea nisipul s-o absoarbă, iar din când în când cădeau bucăți de grindină, urmate de alte averse. Apoi totul s-a oprit la fel de brusc cum a început și-am ieșit și noi să vedem dezastrul. Cortul meu nu se mai vedea, dispăruse cu totul. Avea de ce să-mi pâră rău după el, era un cort alpin polonez, o frumusețe, ușor, cu bețe de aluminiu și ramă transversală pentru susținerea compartimentului izoterm. Pe toată plajă se vedeau numai corturi dărâmate (și era o perioadă când acolo campau turiști în 6-700 corturi), haine ude, umbrele sfâșiate și colăcei de copii sparți de vârfurile scoicilor dezvelite că niște dinți de dinozaur de stihiile furtunii. La o privire mai atentă am zărit însă cortul meu intact, complet îngropat în nisip, nisip ale cărui dune fuseseră modelate complet de vânturile violențe în alte forme și mutate mai spre mal. Obișnuiam să campam la 5-6 metri de mare pentru a nu avea alte corturi în față și furtuna cărase cam un camion de nisip, pe care-l îndesase în jurul cortului, care fiind mic de înălțime nu se mai vedea, acoperit fiind de un start fîn de pulbere. Interesant este faptul că în urma acestei furtuni, apa mării s-a răcit complet, a doua zi nu puteai intra nici cu picioarele în mare, parcă era de la gheață. Nici măcar o cută nu mișca suprafața apei perfect transparente și plină de viață: zeci de pești, crabi, meduze, cambule și alte viețuitoare se vedeau în apa puțin adâncă, prin masca de scufundare lipită de suprafața apei. Am văzut atunci rac pagur cu actinii pe cochilia de melc în care se ascundea, despre care citisem în cartea de biologie la "simbioze", dar despre care nu știam că trăiește și în Marea Neagră, sau căluți de mare pe care-i văzusem numai în filme sau la "Tele-enciclopedia". Din păcate apa rece nu ne permitea să intrăm în apă mai în larg, sau să ne scufundam, că aveam echipament la noi, sau măcar să ne răcorim. Noaptea care a venit a adus cu ea o surpriză nemaiîntâlnită de mine niciodată în toți anii de campat pe malul mării: apa rece a atras peștii la mal. La lumina lanternei am zărit în apa limpede ca cea de izvor, umbra unor pești mari și plați care pluteau în apele puțin adânci, de parcă planau. Instinctul meu de animal de pradă, ultimul în lanțul trofic, s-a redeșteptat din profunzimea neuronilor în care zăcea adormit de generații și în câteva minute, înarmat cu un băț de cort, care avea din fabricație un fel de țepușă  vârf, am început să vânez în apa care mi-ajungea la genunchi, mai departe nu puteai intra de rece ce era,  că mă treceau toate..cele. Și uite așa, înțepând cu sulița improvizată  peștii, îi aruncam pe mal de unde un prieten din gașca cu care eram la mare, îi punea în siguranță  pe nisip, sa nu sară în mare. Majoritatea erau calcani, ici  colo câte o cambulă , mai rar câte o limba de mare. Strigătele noastre de victorie au alertat vecinii. Aveam într-un cort alăturat un pilot de Mig de la Boboc- Buzău, venit la mare cu familia, care avea o bărcuță gonflabilă , din aceea care se umfla automat când piloții se catapultează deasupra apei. Am umplut-o cu apa de mare și într-un sfert de ora și cu pește. Tot poporul de pe malul marii s-a trezit și peste tot se vedeau lumini de la lămpașe sau lanterne lanterne, iar bărbați aproape goi, intrați în apa rece ca gheața, recâștigând din atributele de mascul sălbatic pierdute prin evoluție, pescuiau de zor exact ca strămoșii lor după coborârea din copaci. În acea noapte a fost un măcel al calcanilor,  cambulelor, sau chiar a limbilor de mare (pe vremea aceea era atâta pește încât limba de mare nu se mânca decât de cei foarte săraci). În aceea noapte pescarii profesioniști din Jurilofca au prins sute de calcani de peste zece kilograme bucata. Cum mulți dintre cei de pe plajă  erau profani în ale gătitului peștelui, au venit a doua zi la noi sa vadă  cum să-l curețe și cum -l gătească. De curățat este simplu, iar de gătit l-am prăjit la tigae în ulei, la foc de stuf uscat, într-o sobiță făcută pe loc dintr-o cutie de conserve de 10-15 kg care avusese bulion pentru militari, din care erau din belșug aruncate în spatele pichetului de grăniceri de la Portița. Scoteai capacul rotund al cutiei, tăiai cu un cuțit o ușiță în tablă la partea de jos a cutiei , prin care introduceai lemnele de foc, sau alt combustibil și gata ! Puneai tigaia pe foc (dacă aveai ce pune în ea) și start distracția! Lemne nu se prea găseau, dar din primele zile ajunși acolo tăiam stuf din baltă din  care făceam un fel de gard în jurul cortului, nu pentru a ne exprima ideea de proprietate, ci pentru a semnaliza altora că e un sălaș acolo, să nu dea noaptea peste el când se întorceau drink-uiți de la singura distracție de pe plajă: cârciuma din camping. Ei bine, gardul ăsta se usca în câteva zile și era un excelent combustibil pentru făcut focul atunci când găteai. Și vorba aia, nu găteai ciorbe, sau tocane, frigeai un ou, două, prăjeai un pește, sau o bucată de salam care o lua altfel din loc din cauza căldurii.   

 N.B. După o luptă "seculara" care a durat 30 minute, am găsit într-un cotlon din casă cutia cu diapozitive din timpul studenției și vă atașez o poză din zilele alea, în care se vede soba improvizată. Tipul ăla bine din poză sunt eu, când aveam și 30 de ani mai puțin și 30 de kilograme în minus. Rețeta de gătit calcanul v-o dau mâine.