luni, 27 februarie 2012

Victimele gerului

Populaţia de raţe sălbatice de pe faleza Dunarii de la portul de ambarcaţiuni număra la începutul valului de frig din acest an aproape 100 de păsări. Cel puţin atât se văd pe fotografiile făcute înainte de marele îngheţ. Acum dacă mai sunt câteva zeci, probabil o mortalitate ridicată a făcut ravagii printre ele. Am numărat într-o zi 7 raţe moarte prinse în gheaţă şi am confirmarea şi de la alţii că exemplare ucise de ger au apărut aproape în fiecare zi. Ceea ce vedeţi în botul acestui căţelandru este o laba de raţă sălbatică probabil găsita moartă pe mal sau posibil vânata de mama căţelului. Sunt urme de câine care duc la raţe pe zăpadă în mai multe fotografii din naceasta perioada aşa că nu este exclus ca unele răţuşti să fi căzut victime câinilor.


miercuri, 15 februarie 2012

marți, 14 februarie 2012

Prostie sau inconştienţă

Oameni la plimbare pe Dunărea îngheţată.
Frigul din ultimele zile a făcut fluviul să ingheţe bocnă, aşa că unii oameni mai curajoşi au început să se plimbe pe Dunăre ca pe bulevard şi să treacă de pe gheaţă pe pontoanele portului de ambarcaţiuni. La nici o sută de metri mai jos Dunărea pârâie din solzii formaţi din sloiurile care se împing unii în alţii. Unii părinţi îşi duc şi copiii să vadă peştii cum trec pe sub gheaţă.
Copii veniţi la tata să vă arate peştii!

duminică, 12 februarie 2012

Mais où sont les neiges d'antan?

Pod de gheaţă pe Dunăre la Galaţi

Ne-am întrebat, mai ales noi lăcuitorii din extremitatea asta de ţară, „Where the fuck are the snows?” , căci ani de zile am bâjbâit prin ceaţă şi umezeală, sau am pleoscăit picioarele prin noroaie de Crăciun şi de Anul Nou. Acum ne-a dat Dumnezeu zăpadă din plin s-o ţinem minte aşa cum ţin minte părinţii noştri zăpada din 1954 şi bunicii noştri pe cea din vremea războiului. Viscol, ger, căderi masive de zăpadă, polei şi iar de la capăt, cod galben, cod portocaliu, zăpadă spulberată, nămeţi cât casa, drumuri blocate, oameni morţi de frig şi sate izolate. Şi peste toate un subiect de mare agitaţie prezent în toate televiziunile româneşti care transmit de pe marginea şanţului acoperit de nămeţi, cu Cătalin Radu Tănase zguduit de rafalele de vânt şi dudui reporteriţe cu microfonul în mână, îngheţate bocnă, cu operatori care se sacrifică ţinând cu ambele mâini antene parabolice, să nu le fure crivăţul, dar mai ales cu populaţie revoltată şi nemulţumită de autorităţi.
-         - N-avem nimic, nici curent, nici apă, nici pâine, nimic! E sfârşitul lumii!
-     -Nouă nu ne-a adus nimeni nimic, de-o săptamâna stăm izolaţi şi nici n-am putut ieşi din casă să mergem până la animale! Nu ne merge nici televizorul!
-          -La noi nu vine nimeni şi murim de foame şi de sete, nici apă nu mai avem, am topit zăpada s-avem ce bea!
Şi tot aşa, n-avem aia, n-avem cealată, nu ne ajuta nimeni. Alţii trebuie să vină să ne scoată din zăpadă, alţii trebuie să vină sa ne faca pârtie pâna la grajd, eventual să şi hrăneasca animalele şi de ce nu să ne mulga şi vaca. Cu mici excepţii, cele ale oamenilor bătrâni şi singuri, sau foarte bolnavi, ţărănimea muncitoare de la sate a rămas tributară gândirii colhoznice, adică altul, de obicei statul, trebuie să facă ceva pentru ei că sunt neajutoraţi. Şi uite aşa un jandarm dădea zăpada de lânga casă şi rumânul trăgea din ţigare şi se plângea reporterei ca n-are nici după ce bea apă, iar muierea lui se smiocăia că au terminat toate lemnele cu aşa o iarna grea. Ori iernile grele sunt o raritate la noi de câteva decenii, chiar şi în copilaria mea nu era iarnă fără zăpadă şi făra friguri năpraznice, dar nu murea nimeni din asta şi oamenii priveau totul ca pe o banalitate căreia învăţaseră de mult să-i faca faţă.
„Când venea iarna nu ştiai când se termina, o dată a ţinut până-n aprilie, de Paşte, că venea lumea de la Înviere printre nămeţi. Şi nu venea nimeni cu nimioc să ne scoată de acolo, sau să cureţe drumurile: nu mai puteai merge cu căruţa sau cu carul cu boi cum era pe atunci, înhămai caii la sanie şi te duceai unde aveai treabă. Nu erau decât o prăvalie în sat şi gaseai acolo gaz, sare, sticle de lampă, chibrituri, sârmă şi şfoară şi unele materiale de cusut, dar vara mai veneau marchitani şi luai de la ei mărunţişuri de-ale casei că iarna n-aveai de unde şi te faceai de râs în sat dacă umblai să ceri la cineva un fitil de lampă sau o sticlă cu gaz.
Şi-n rest nu ne trebuia nimic. Aveam lemne puse frumos stivuite pe sub straşina casei şi încă o stivă de salcâmi lânga şură, vitele aveau nutreţ să treacă iarna şi ai mei încălzeau apă şi le duceau în fiecare zi, în pod stătea slănina şi şunca la afumat printre cârnaţi, atârnate de aţă să n-o mânce şoarecii, iar în chiler aveam şi făina şi mălai şi untură şi jumări, brânza de oi pusă la burduf şi boia şi bulion, toate de pe câmpul nostru sau din grădina noastra sau de la animalele noastre şi făcute în casă. Nu ne lipseau murături şi nici putina de varză murată, iar în nisipul din pivniţă aveam îngropaţi morcovi, pătrunjei şi cartofi. Nu ne lipseau funiile de ceapă şi de usturoi atârnate de grindă, iar traista cu fasole uscata era la îndemână, lânga buchetele de mărar uscat şi pătrunjel. Aveam grijă să avem o ţuică bună la plosca şi vinişor la butoi că venea lumea la noi la şezătoare şi nu puteai să le dai apă să bea, că doar veneau să te ajute la dezghiocat porumbul da’ şi să-ţi laude vinul.
Şi apoi putea să ningă. Şi ningea, ningea câte 3-4 zile şi venea crivăţ de peste Prut de troienea zăpada cât casa de nu mai vedeai haracii din vie, iar balta se facea alba cât vedeai cu ochii de te dureau dacă te uitai mult la ea. Dispareau toate vieţuitoarele şi nici ciori nu mai vedeai de frig ce le era se ascundeau prin salcâmi. Tata ieşea şi naduşea la zăpadă şi făcea loc pâna la animale şi pâna la păsări şi slobozea şi câinele din lanţ sa nu ingheţe, iar seara îi dădea drumul în săliţă să nu degere şi să nu-l mănânce lupii. Că de frig şi viscol îngheţa Prutul şi veneau din Basarabia de pe bălţi lupii flamânzi si dădeau iama prin sat. Cum era un viscol mare, cum tata fereca mai abitir uşile de la grajd şi de la coteţul de păsări, că şi cumetrele vulpi veneau să-şi traga obolul din curţile oamenilor că de frig nu mai era ţipenie de iepuri sau şoareci ce mâncau vulpile de obicei şi atunci se dulceau la găini, sau la raţe, ba chiar la gâşte, dar pe gâşte le mai ocoleau că le dădeau de gol cu gălăgia ce-o făceau când simţeau putoare de vulpe pe aproape. Şi cât dădea tata zăpada pe-afară, mama gătea, sau cocea pâine, sau umplea borş, sau cusea, dar avea grija întotdeauna cănd intra în casă să-i sară înainte cu o măturica să-i scuture neaua de pe el şi-i întindea o cană aburindă cu vin fiert cu boabe de piper şi îndulcită cu miere de stup, din aia galbena de salcâm de care ne punea şi noua în strachină dimineaţa de făceam drumuri în cruce prin ea cu felia de păine, cum facea tata prin zăpada din curte. Şi aşa treceau zilele şi nopţile de iarnă că părinţii munceau şi se îngrijeau să avem de toate înca din vară şi de-ale gurii şi de foc si pentru noi şi pentru animale, ca la noi n-a mugit niciodată vaca de foame sau de sete şi nici păsările nu s-au zburătuit prin vecini dupa mâncare.
Şi când venea seara şi ne pregăteam de culcare, dupa ce mâncam la lumânare sau la lampă, ne spuneam rugaciunile şi ne urcam pe cuptorul cald la culcare şi mama ne spunea poveşti în timp ce tata se-nbrăca cu o şubă şi-şi punea peste ea un cearşaf alb şi pleca la lupi în fundul grădinii, ce da spre balta Prutului pe unde veneau jivinele, cu alţi vecini care aveau armă. Şi-şi aşterneau paie pe jos prin dosul gardului şi se piteau înveliţi în şube sub cearşafuri albe fără să vorbeasca, fără să clipească, înţelegându-se numai din semne. Şi-n nopţile fără lună, cu stele scânteind şi zăpada sclipind ca şi Calea Laptelui, aplecaţi de spate, aproape târaş se strecurau lupii spre sat amestecând în nări mirosuri de animale şi de fum de bageacuri gata să rupă pe oricine în bucăţi. Şi dacă pâna atunci chemaseră prin urlete prelungi infiorătoare haita la vănat, acum aproape de ţintă a linişte totală îi înconjura, nici zăpada îngheţată nu scârţâia sub laba lor de hoţi. Foamea din stomac era mai tare decât prudenţa şi odată intraţi sub raza puştii numai ce auzeai poc-poc!, iar câteodata şi un schelalăit ca de câine lovit şi atât. Şi adormeam şi ca prin vis vedeam pe tata şi pe alţi vânători cinstind în miez de noapte câte un rachiu să se-ncalzească dupa lupi.”
Şi ascultând poveştile măicuţeri mele din vremea copilariei ei nu mă pot abţine să întreb şi eu: „Mais où sont les paysans d'antan?”

marți, 7 februarie 2012

Arctic experience

Sunt -100 afară, dar vântul care bate în rafale dinspre Dunăre, mai scade şi el temperatura aerului cu câteva grade şi împroaşcă alice de zăpadă îngheţată. Nu-i ţipenie de om pe faleza Dunării, abia aproape de „Pescăruş”, între nişte tufe, un fotograf cu ditamai obiectivul, stă aplecat asupra camerei. Pare a fi cel pe care l-am fotografiat acum un an culcat în zăpadă pe când poza raţe. Mă străduiesc să leg o conversaţie, dar se pare că entuziasmul cockerului meu care a speriat toate păsările, a alungat subiectele observaţiei fotografului, aşa că plec mai departe în ger. Tot portul de ambarcaţiuni este îngheţat bocnă, aşa că puţinele raţe sălbatice s-au tras mai la vale într-un ochi mai mare de apă fără sloiuri şi se fâţâie de colo până colo prin apă vioaie, de parca ar fi bucuroase de vântul care încreţeşte suprafaţa plumburie a apei fluviului. O tai de-a dreptul spre taluzul falezei unde este un pic mai dos. Peste tot zăpada are cel putin 20 de centimetri, dar în unele părţi eu mă afund în nămeţi pănă la genunchi, iar câinele înoată prin salturi şi din când în când îşi scufundă botul şi faţa în zăpada adulmecând urme numai de el înţelese. Viscolul de peste zi şi cel de peste noapte a spulberat zăpada de pe pante şi smocuri de iarbă uscată ies la iveală de peste tot. Mă bucur, o să aibă ce mânca căprioara. Încerc să urc pe scările care duc spre faleza superioară, dar mă afund pâna la brâu în movila de zăpadă, aşa ca o iau pe poteca de la poalele taluzului, călcată doar de o pereche de urme de om şi de mai multe lăbuţe de căine. Nu-i nici ţipenie de om şi acum când nu mai bate nici soarele, parcă s-a făcut şi mai frig. Nansen, Amundsen, Fram ursul polar, Colţ Alb, Vraja Marelui Nord, toate îmi vin în minte, frigul, vântul, zăpada spulberată, sloiurile de gheaţă, parca vin din altă lume. Aşa o fi în iarna atomică? O mişcare discreta printre tufe îmi atrage atenţia de la vraja marelui frig: un cocoş de fazan ciuguleşte nişte fructe dintr-un arbust apucând boabele cu ciocul şi trăgând de crenguţe. Pe marginea dalată a unui canal stă o pasărica mai mică decât o vrabie de culoare cafenie şi cu un cioc ascuţit şi uşor curbat. Când scot mănuşa să apuc aparatul de fotografiat dispare fulgerător în măruntaiele canalului, în întuneric. Nu-mi rămâne decât să fotografiez fazanul care ciuguleşte în continuare nestingherit. Apăs declanşatorul şi de fapt fac un mic film. 
video
La plecare trec iar pe lângă  ornitologul amator şi fotograf profesionist şi aflu că păsărica mică se cheama cojoaică şi că omul are o pagină cu fotografii şi un blog. Mai bine nu-mi spunea, că m-am îmbolnăvit cand am vazut ce poze face. Nu plec din zona arctică până nu fac o fotografie a hrănitoarei pentru căprioara de pe faleză pe care un om cumsecade a construit-o după un model de pe internet şi în care se găseşte din abundenţă fân şi sare. Cinste lui!

duminică, 5 februarie 2012

Viaţă sălbatică, viaţă chinuită

Aproape toata Dunărea a ingheţat
Înghesuite într-un petec de apă

vineri, 3 februarie 2012

Un suflet cere ajutorul nostru!

Aici a scormonit în căutare de iarbă căprioara de pe faleză.

Vezi aici un apel pentru salvarea căprioarei de pe faleza Dunării.

Acum 2 ore am dus împreuna cu dl. Zainescu un balot de lucernă pe faleza în plantaţia de copăcei pe unde umbla căprioara. Cu ocazia asta ne-am cunoscut personal, ne stiam de pe net mai de mult dar nu ne intalnisem niciodată. Mulţumim celor care ne-au ajutat: dr. Carmen Ţaralungă, dna. Perju şi sponsorului principal dl. Dimache proprietarul unui club gălăţean care ne-a oferit 3 baloţi de lucernă.

Epoca de gheaţă

Portul de ambarcaţiuni Galaţi îngheţat bocnă

miercuri, 1 februarie 2012

Un sloi ciudat

Am fotografiat astăzi un sloi de gheaţă uriaş de câteva sute de metri pătraţi care avea pe el sute de proeminenţe ciudate. La o privire mai atenta sunt sute de pescarusi care călătoresc ...fără bilet!

Când Dunărea fierbe.. de ger

Galaţi: Dunărea fierbe la -15 grade Celsius.
Valul de frig care a pus stăpânire pe oraş transformă zi de zi peisajul dunărean într-unul arctic. Şenalul navigabil s-a îngustat la doar câţiva metri, dar puţine nave se încumetă să de-a piept cu gheţurile. De la o zi la alta (vezi fotografii şi pe DanubePicture Of the Day) gheaţa se îngroaşă şi devine mai compactă. Ieri seară o nava aflată în mijlocul curentului părea că nu se încumeta să urce în amonte din cauza gheţurilor. Fără să fie ancorată, cu motoarele pornite, dar aproape nemişcată, nava creea impresia că este în dificultate, mai bine de o oră fiind postată în aceiaşi poziţie înconjurată de gheţuri.
Sloiuri. În partea stg. vasul Dunarea
Pe aici abia se mai trece.
Vasul Dunărea
Portul de ambarcaţiuni complet îngheţat.
Ultimul refugiu intre banchize pentru raţele sălbatice.
Din păcate ochiurile de apă în care raţele sălbatice se mai pot încă refugia şi hrăni sunt din ce în ce mai puţine şi curând păsările vor fi în dificultate şi dacă vremea rece va persista pot muri de foame.