Arctic experience

Sunt -10⁰ afară, dar vântul care bate în rafale dinspre Dunăre, mai scade şi el temperatura aerului cu câteva grade şi împroaşcă alice de zăpadă îngheţată. Nu-i ţipenie de om pe faleza Dunării, abia aproape de „Pescăruş”, între nişte tufe, un fotograf cu ditamai obiectivul, stă aplecat asupra camerei. Pare a fi cel pe care l-am fotografiat acum un an culcat în zăpadă pe când poza raţe. Mă străduiesc să leg o conversaţie, dar se pare că entuziasmul cockerului meu care a speriat toate păsările, a alungat subiectele observaţiei fotografului, aşa că plec mai departe în ger. Tot portul de ambarcaţiuni este îngheţat bocnă, aşa că puţinele raţe sălbatice s-au tras mai la vale într-un ochi mai mare de apă fără sloiuri şi se fâţâie de colo până colo prin apă vioaie, de parca ar fi bucuroase de vântul care încreţeşte suprafaţa plumburie a apei fluviului. O tai de-a dreptul spre taluzul falezei unde este un pic mai dos. Peste tot zăpada are cel putin 20 de centimetri, dar în unele părţi eu mă afund în nămeţi pănă la genunchi, iar câinele înoată prin salturi şi din când în când îşi scufundă botul şi faţa în zăpada adulmecând urme numai de el înţelese. Viscolul de peste zi şi cel de peste noapte a spulberat zăpada de pe pante şi smocuri de iarbă uscată ies la iveală de peste tot. Mă bucur, o să aibă ce mânca căprioara. Încerc să urc pe scările care duc spre faleza superioară, dar mă afund pâna la brâu în movila de zăpadă, aşa ca o iau pe poteca de la poalele taluzului, călcată doar de o pereche de urme de om şi de mai multe lăbuţe de căine. Nu-i nici ţipenie de om şi acum când nu mai bate nici soarele, parcă s-a făcut şi mai frig. Nansen, Amundsen, Fram ursul polar, Colţ Alb, Vraja Marelui Nord, toate îmi vin în minte, frigul, vântul, zăpada spulberată, sloiurile de gheaţă, parca vin din altă lume. Aşa o fi în iarna atomică? O mişcare discreta printre tufe îmi atrage atenţia de la vraja marelui frig: un cocoş de fazan ciuguleşte nişte fructe dintr-un arbust apucând boabele cu ciocul şi trăgând de crenguţe. Pe marginea dalată a unui canal stă o pasărica mai mică decât o vrabie de culoare cafenie şi cu un cioc ascuţit şi uşor curbat. Când scot mănuşa să apuc aparatul de fotografiat dispare fulgerător în măruntaiele canalului, în întuneric. Nu-mi rămâne decât să fotografiez fazanul care ciuguleşte în continuare nestingherit. Apăs declanşatorul şi de fapt fac un mic film. 

La plecare trec iar pe lângă  ornitologul amator şi fotograf profesionist şi aflu că păsărica mică se cheama cojoaică şi că omul are o pagină cu fotografii şi un blog. Mai bine nu-mi spunea, că m-am îmbolnăvit cand am vazut ce poze face. Nu plec din zona arctică până nu fac o fotografie a hrănitoarei pentru căprioara de pe faleză pe care un om cumsecade a construit-o după un model de pe internet şi în care se găseşte din abundenţă fân şi sare. Cinste lui!