Mais où sont les neiges d'antan?

Pod de gheaţă pe Dunăre la Galaţi

Ne-am întrebat, mai ales noi lăcuitorii din extremitatea asta de ţară, „Where the fuck are the snows?” , căci ani de zile am bâjbâit prin ceaţă şi umezeală, sau am pleoscăit picioarele prin noroaie de Crăciun şi de Anul Nou. Acum ne-a dat Dumnezeu zăpadă din plin s-o ţinem minte aşa cum ţin minte părinţii noştri zăpada din 1954 şi bunicii noştri pe cea din vremea războiului. Viscol, ger, căderi masive de zăpadă, polei şi iar de la capăt, cod galben, cod portocaliu, zăpadă spulberată, nămeţi cât casa, drumuri blocate, oameni morţi de frig şi sate izolate. Şi peste toate un subiect de mare agitaţie prezent în toate televiziunile româneşti care transmit de pe marginea şanţului acoperit de nămeţi, cu Cătalin Radu Tănase zguduit de rafalele de vânt şi dudui reporteriţe cu microfonul în mână, îngheţate bocnă, cu operatori care se sacrifică ţinând cu ambele mâini antene parabolice, să nu le fure crivăţul, dar mai ales cu populaţie revoltată şi nemulţumită de autorităţi.

-         - N-avem nimic, nici curent, nici apă, nici pâine, nimic! E sfârşitul lumii!

-     -Nouă nu ne-a adus nimeni nimic, de-o săptamâna stăm izolaţi şi nici n-am putut ieşi din casă să mergem până la animale! Nu ne merge nici televizorul!

-          -La noi nu vine nimeni şi murim de foame şi de sete, nici apă nu mai avem, am topit zăpada s-avem ce bea!

Şi tot aşa, n-avem aia, n-avem cealată, nu ne ajuta nimeni. Alţii trebuie să vină să ne scoată din zăpadă, alţii trebuie să vină sa ne faca pârtie pâna la grajd, eventual să şi hrăneasca animalele şi de ce nu să ne mulga şi vaca. Cu mici excepţii, cele ale oamenilor bătrâni şi singuri, sau foarte bolnavi, ţărănimea muncitoare de la sate a rămas tributară gândirii colhoznice, adică altul, de obicei statul, trebuie să facă ceva pentru ei că sunt neajutoraţi. Şi uite aşa un jandarm dădea zăpada de lânga casă şi rumânul trăgea din ţigare şi se plângea reporterei ca n-are nici după ce bea apă, iar muierea lui se smiocăia că au terminat toate lemnele cu aşa o iarna grea. Ori iernile grele sunt o raritate la noi de câteva decenii, chiar şi în copilaria mea nu era iarnă fără zăpadă şi făra friguri năpraznice, dar nu murea nimeni din asta şi oamenii priveau totul ca pe o banalitate căreia învăţaseră de mult să-i faca faţă.

„Când venea iarna nu ştiai când se termina, o dată a ţinut până-n aprilie, de Paşte, că venea lumea de la Înviere printre nămeţi. Şi nu venea nimeni cu nimioc să ne scoată de acolo, sau să cureţe drumurile: nu mai puteai merge cu căruţa sau cu carul cu boi cum era pe atunci, înhămai caii la sanie şi te duceai unde aveai treabă. Nu erau decât o prăvalie în sat şi gaseai acolo gaz, sare, sticle de lampă, chibrituri, sârmă şi şfoară şi unele materiale de cusut, dar vara mai veneau marchitani şi luai de la ei mărunţişuri de-ale casei că iarna n-aveai de unde şi te faceai de râs în sat dacă umblai să ceri la cineva un fitil de lampă sau o sticlă cu gaz.

Şi-n rest nu ne trebuia nimic. Aveam lemne puse frumos stivuite pe sub straşina casei şi încă o stivă de salcâmi lânga şură, vitele aveau nutreţ să treacă iarna şi ai mei încălzeau apă şi le duceau în fiecare zi, în pod stătea slănina şi şunca la afumat printre cârnaţi, atârnate de aţă să n-o mânce şoarecii, iar în chiler aveam şi făina şi mălai şi untură şi jumări, brânza de oi pusă la burduf şi boia şi bulion, toate de pe câmpul nostru sau din grădina noastra sau de la animalele noastre şi făcute în casă. Nu ne lipseau murături şi nici putina de varză murată, iar în nisipul din pivniţă aveam îngropaţi morcovi, pătrunjei şi cartofi. Nu ne lipseau funiile de ceapă şi de usturoi atârnate de grindă, iar traista cu fasole uscata era la îndemână, lânga buchetele de mărar uscat şi pătrunjel. Aveam grijă să avem o ţuică bună la plosca şi vinişor la butoi că venea lumea la noi la şezătoare şi nu puteai să le dai apă să bea, că doar veneau să te ajute la dezghiocat porumbul da’ şi să-ţi laude vinul.

Şi apoi putea să ningă. Şi ningea, ningea câte 3-4 zile şi venea crivăţ de peste Prut de troienea zăpada cât casa de nu mai vedeai haracii din vie, iar balta se facea alba cât vedeai cu ochii de te dureau dacă te uitai mult la ea. Dispareau toate vieţuitoarele şi nici ciori nu mai vedeai de frig ce le era se ascundeau prin salcâmi. Tata ieşea şi naduşea la zăpadă şi făcea loc pâna la animale şi pâna la păsări şi slobozea şi câinele din lanţ sa nu ingheţe, iar seara îi dădea drumul în săliţă să nu degere şi să nu-l mănânce lupii. Că de frig şi viscol îngheţa Prutul şi veneau din Basarabia de pe bălţi lupii flamânzi si dădeau iama prin sat. Cum era un viscol mare, cum tata fereca mai abitir uşile de la grajd şi de la coteţul de păsări, că şi cumetrele vulpi veneau să-şi traga obolul din curţile oamenilor că de frig nu mai era ţipenie de iepuri sau şoareci ce mâncau vulpile de obicei şi atunci se dulceau la găini, sau la raţe, ba chiar la gâşte, dar pe gâşte le mai ocoleau că le dădeau de gol cu gălăgia ce-o făceau când simţeau putoare de vulpe pe aproape. Şi cât dădea tata zăpada pe-afară, mama gătea, sau cocea pâine, sau umplea borş, sau cusea, dar avea grija întotdeauna cănd intra în casă să-i sară înainte cu o măturica să-i scuture neaua de pe el şi-i întindea o cană aburindă cu vin fiert cu boabe de piper şi îndulcită cu miere de stup, din aia galbena de salcâm de care ne punea şi noua în strachină dimineaţa de făceam drumuri în cruce prin ea cu felia de păine, cum facea tata prin zăpada din curte. Şi aşa treceau zilele şi nopţile de iarnă că părinţii munceau şi se îngrijeau să avem de toate înca din vară şi de-ale gurii şi de foc si pentru noi şi pentru animale, ca la noi n-a mugit niciodată vaca de foame sau de sete şi nici păsările nu s-au zburătuit prin vecini dupa mâncare.

Şi când venea seara şi ne pregăteam de culcare, dupa ce mâncam la lumânare sau la lampă, ne spuneam rugaciunile şi ne urcam pe cuptorul cald la culcare şi mama ne spunea poveşti în timp ce tata se-nbrăca cu o şubă şi-şi punea peste ea un cearşaf alb şi pleca la lupi în fundul grădinii, ce da spre balta Prutului pe unde veneau jivinele, cu alţi vecini care aveau armă. Şi-şi aşterneau paie pe jos prin dosul gardului şi se piteau înveliţi în şube sub cearşafuri albe fără să vorbeasca, fără să clipească, înţelegându-se numai din semne. Şi-n nopţile fără lună, cu stele scânteind şi zăpada sclipind ca şi Calea Laptelui, aplecaţi de spate, aproape târaş se strecurau lupii spre sat amestecând în nări mirosuri de animale şi de fum de bageacuri gata să rupă pe oricine în bucăţi. Şi dacă pâna atunci chemaseră prin urlete prelungi infiorătoare haita la vănat, acum aproape de ţintă a linişte totală îi înconjura, nici zăpada îngheţată nu scârţâia sub laba lor de hoţi. Foamea din stomac era mai tare decât prudenţa şi odată intraţi sub raza puştii numai ce auzeai poc-poc!, iar câteodata şi un schelalăit ca de câine lovit şi atât. Şi adormeam şi ca prin vis vedeam pe tata şi pe alţi vânători cinstind în miez de noapte câte un rachiu să se-ncalzească dupa lupi.”

Şi ascultând poveştile măicuţeri mele din vremea copilariei ei nu mă pot abţine să întreb şi eu: „Mais où sont les paysans d'antan?”