duminică, 30 decembrie 2012

Familie de bufniţe pe faleza Dunării la Galaţi

Familie de bufniţe
Din Ajunul Crăciunului faleza Dunării de la Galaţi a primit un cadou neaşteptat: circa o duzină de bufniţe sunt în vizită şi nu dau de loc semn că ar vrea să plece de la noi. O cercetare mai atentă a morfologiei acestei păsări mă duce la concluzia că aceste bufniţe sunt ciufi de pădure (Asio otus), una din cele 10 specii de păsări din ordinul Strigiforme care trăiesc la noi (Buhă, Ciuf de câmp (Asio flammeus), Strigă, Huhurez, Minuniţă, Ciuş, Cucuvea, Ciuvică, Ciuf de pădure).
Ciufii se recunosc prin faptul că au la nivelul capului nişte pene asemanătoare unor urechi ("ciuf"), adaptare a păsării pentru auzul tridimensional, necesar mai ales vânatului pe timp de noapte.
Deşi sunt păsări "de pădure", ciuful poate trăi şi în aglomeraţii vegetale de stuf şi papură, dar şi în parcuri şi grădini. De departe ciuful de pădure este bufniţa cea mai întâlnită din România şi probabil şi cea mai utilă: un ciuf consumă între 5 si 6 şoareci pe noapte, pe care-i înghite cu totul, fară să-i sfâşie, eliminând resturile. Printre elementele de interes ale acestei păsări se numără faptul că-şi poate roti capul la 180 de grade privind practic în spate şi penajul care-l face aproape invizibil în vegetaţie şi care poate fi "asortat" la culoarea substratului pe care pasărea este aşezată. Pe lângă auzul extraordinar care le permite să detecteze mersul unui şoarece prin iarbă la zeci de metri, ciufii au, ca toate bufniţele, de altfel, vedere binoculară, foarte utilă pe timp de noapte şi suficient de ageră pe timp de zi, pentru a se strecura printre crengi, atunci când zboară. Cel puţin cele pe care le-am văzut eu pe faleză zburau fără cel mai mic zgomot, lucru impresionant, alături de privirea din pupilele înguste ca de pisică, care te îngheaţă prin răceala lor.
Şi pentru că este dificil de găsit bufniţele în fotografia de mai sus, vă ofer două detalii cu simpaticele păsări de pradă in vizită pe faleză.

Ciuf de pădure

marți, 27 noiembrie 2012

joi, 4 octombrie 2012

O teorie proprie despre traseul râului Buzău în antichitate.


În cartea a IV a a Istoriei sale, Herodot povesteşte despre expediţia regelui Darius în Sciţia. Cu această ocazie Herodot numeşte 5 afluenţi ai Dunării care sporesc apele ei:
  1. PorataPyretus actualmente Prut
  2. Tiarantus, actualmente Siret
  3. Ararus probabil Buzaul, râu care se varsă însă în Siret
  4. NaparisIalomiţa (a nu se confunda cu Nipru numit în antichitate Borysthenes)
  5. OrdessusArgeşul
Când am dezvoltat acest subiect aici  în urmă cu doi ani am afirmat (citez textual): "Ararus probabil Buzăul, râu care se varsă însă în Siret". Şi aveam creptate: Buzăul se varsă în Siret, în amonte de Galaţi, în dreptul localitaţii Vasile Alecsandri. Se varsă, dar acum! Este posibil ca Herodot să aibă dreptate şi în antichitate râul să se fi vărsat direct în Dunăre, iată de ce.
Recent mi-a căzut în mână o lucrare despre geomorfologia Văii Dunării între Brăila şi Pălăgeanca, elaborată la Universitatea din Bucureşti, în care sunt amintite şi traseele paleoalbiilor râurilor din zonă în antichitate. Astfel Dunărea curgea spre nord, pe la poala Munţilor Măcin, Siretul avea un traseu mai lung orientat spre est, iar Prutul scălda falezele de loess ale Galaţiului. Cu aceste noi cunoştinţe am trecut la vizualizarea acestor trasee antice pe hărţile din satelit, unde albiile străvechi se observă destul de bine, cum ar Google Earth. Ori în momentul în care am pus pe hârtie noile trasee, am constatat că dacă Siretul este mai lung şi orientat spre est, traseul Buzăului spre vărsare, aşa cum este el azi, ar fi prelung şi fără sens, apele dirijându-se mult mai uşor în Dunăre decât în Siret.
Să recapitulam: dacă azi Buzăul trece prin Scorţaru Nou, Pitulaţi, Sihleanu, Latinu şi se varsă în Siret la Voineşti, în antichitate albia lui vizibilă pe harţi şi pe fotografii din cosmos, urma traseul Sorţaru Nou, Găvani, Râmnicelu, Pietroiu, Baldovineşti, Brăila, varsându-se în Dunăre în aval de actuala localitate Smârdan, situaţie în care ultima porţiune din Braţul Măcin este constituită probabil pe vechea albie a Buzăului.
Albastru: Dunărea, Violet: Prutul, Roşu: Siretul, Galben: Buzăul
În ce priveşte etimologia cuvântului Siret din grecescul Tiarantus, după Vasile Pârvan în "Consideraţiuni asupra unor nume de râuri daco-scitice", (1923) numele ar fi de origine dacică: Sarant (repede), din sarmatul Caranţ, iar după alţi autori de origine latină Saratus (sărat). Internetul (Wikipedia) abundă însă şi de aiureli (Hierasus: "Sfăntul", Seret: "Dragul" în maghiară etc.)
Dacă concludem că Tiarantus este Siretul, atunci în ordinea lor Ararus ar trebui să fie Buzăul din latinescul Buseos, sau din grecul Buvalos, provenit din dacicul Movalos (V. Pârvan). 

vineri, 17 august 2012

Parcare la iarba verde.

Domnule patron de firmă de construcţii: la Baia Mare parcaţi la fel?
Are şi Maramureşul mârlanii lui.

miercuri, 30 mai 2012

Domnule Bute, în Canada s-ar parca la fel?

M-am săturat să văd tot felul de indivizi mai mult sau mai puţini celebri care au impresia că ei sunt mai presus de lege şi deci lor nu li se aplică articolul 16 din Constituţia României.
Toată vara văd pe drumurile patriei băieţi de băieţi care mai de care mai mercedizat sau mai audizat cu maşini cu numere de Italia sau de Spania care circulă ca nebunii, nu respecta nici-o regulă de circulaţie, depăşesc pe contrasens, parchează pe unde vor muşchii lor, sau te şicanează în trafic prin agresivitate şi cu tupeu de parcă ai fi unul din cei care nu le-au spălat bine parbrizul.
Îmi pun problema cum puşlamale de douazeci şi-un pic de ani pleacă la muncă în Italia şi-n primul concediu vin acasă cu un BMW. Cunosc o groază de lume serioasă, care munceşte de ani de zile în peninsulă, sau în alte ţări europene şi mai circulă încă cu maşini la mâna a doua, sau cu ce-au plecat din România. Mai cred în plus că dintr-o leafă de 1000 de € nu-ti poţi lua într-un an de zile o maşină de 50-70-100.000 de € decât dacă te ocupi cu trafic de droguri, furturi, sau ai pe undeva „fetiţe la produs”.
Oricum asta nu e treaba mea ci a autorităţilor, dar pe ele nu le deranjează nici măcar autohtonii, fie ei bugetari sau buticari, români sau romani, posesori de limuzine, Jeep-ane, Porche-uri, sau mai nou de Hummer etc. şi de vile uriaşe în timp ce n-au bani de plătit impozite la stat şi care se poartă pe drumul public ca la stână. (Am tăiat limuzine că nu mai e cool).
M-am întrebat adesea oare prin locurile unde „lucrează” prin ţara macaroanelor sau a jamboanelor „căpşunarii” conduc la fel? Claxonează la fel în spatele tău când n-ai băgat pedala de acceleraţie la fund în prima secundă când s-a facut verde la semafor? Sau circulă cu 200 pe şosele cu limite de viteză? Unii da, alţii, cea mai mare majoritate nu, că sunt păţiţi. Mai vezi de la distanţă câte un prost venind pe autobandă în viteză excesivă şi cu luminile de ceaţă aprinse ziua în plin soare şi poţi să pui pariu că e român. Dar majoritatea sunt „fripţi” şi păţiţi mai ales în Ungaria („au bozgorii ceva cu noi”), sau în Austria, sau chiar şi în Germania unde toţi fraierii au auzit că „nu există limită de viteză” până n-au plătit pentru asta. Şi după ce scoţi din buzunar 4-500 de €, nu mai depăşeşti pe dungă continuă, sau nu mai parchezi unde vrei mata, când vorba cântecului „până nu i-am dat sutarul nu mi-a ’liberat Merţanu”!
Şi atunci de ce la ei nu şi la noi da? Pentru ca la noi nu avem autorităţi. Sau sunt atât de corupte că pun botu’ la orice bancnotă pe care nu scrie româneşte. Sau sunt atât de umilite de politicieni, că, decât să primească telefoane şi să înghită în sec mai bine închid ochii şi pun mâna pe ochiul dracului.
Voi a-ţi văzut vreun poliţist de la circulaţie pe stradă în afară de cei care vânează la drumul mare cu radarul? Sau a-ţi văzut vreun gardian public să-i întrebe de sănătate pe cei care mănâncă seminţe, sau beau bere pe stradă, sau pe domeniul public? Sau pe cei care fură florile din cimitir sau din parcuri şi le vând la colt de stradă? Nici n-o să vedeţi, la sictirul pe care-l au în ele autorităţile pe veşnicul motiv ca nu sunt plătite ca lumea, se fac că plouă şi aşteaptă alegerile şi să li se schimbe şefii , că doar asta-i bucuria nebunilor!
Iată ce spune celebrul pugilist gălăţean Lucian Bute în revista Pentru Patrie cu ocazia vizitei pe care a facut-o la Academia de Poliţie din Bucureşti despre poliţia din Canada: 
„Acolo legea este respectată cu stricteţe. Plăteşti, indiferent cine eşti, pentru orice încălcare a legii. Şi eu am fost amendat. Spre exemplu, m-am întors din SUA şi în geamantan aveam o pereche de şosete, pe care nu le folosisem, aveau etichetă, şi pentru că nu le-am declarat la vamă, am primit 50 de dolari amendă. Altă dată, am oprit maşina două minute în faţa casei, în intervalul de timp în care era interzisă oprirea, pentru a-mi lua bagajele, şi... iar am plătit.
Sau, când te opreşte poliţistul de circulaţie, trebuie să aştepţi în maşină, cu mâinile pe volan. Orice mişcare bruscă este un risc, poliţistul vine la maşină cu mâna pe pistol. Cum spuneam, legea-i lege şi trebuie respectată de toţi" a răspuns Lucian Bute.

Întrebare: domnule Bute, în Canada s-ar parca la fel ca la Galaţi?

marți, 29 mai 2012

Arta monumentală de pe faleza Dunării de la Galaţi

Motto: trecem zilnic pe lânga ele şi nu stim nimic despre ele şi despre autorii lor...
„Amfiteatru” sculptura în metal de Mihai Istudor.

Ansamblul modelat în oţel de Galaţi în anul 1977, are forma unei oglinzi parabolice curbate în toate cele trei planuri, frontal, transversal şi sagital, sprijinită pe coloane în formă arcuită, ca arcadele ogivale din palatele maure. Întreaga sculptură absoarbe energia solară prin imensa sa oglindă si o împărtăşeşte pamântului de sub ea şi tufelor de floarea miresei pe care parcă le îmbrăţişează.
De culoarea albastrului ceruleum, lucrarea contrastează în toate anotimpurile cu vegetaţia din parc si cu zăpada din timpul iernilor.
"Amfiteatru" în plină iarnă

În ce priveşte autorul Mihai Istudor este un sculptor monumentalist binecunoscut pentru lucrările sale de artă monumentală amplasate în mai multe oraşe din ţară. Materialul său preferat este piatra, dar a lucrat şi metal în Tabara de sculptura în metal de la Galaţi, iar în ultimii ani şi-a exprimat talentul şi prin lucrări de mai mici dimensiuni din bronz.
Sculptorul a fost unul dintre cei mai prezenţi autori de opere de artă în taberele de sculptura în piatră de la Măgura, Buzau, („Vatra”, „Spaţiu de joc între coloane”), Poiana cu Schit din Scinteia, Iaşi („Piatra de hotar”) şi altele.
Este autorul sculpturii „Papa Ioan Paul al II lea” şi al statuii lui Antim Ivireanu care urmează să se ridice în Bucureşti într-o mare intersecţie.
Să ne amintim că numele artistului s-a auzit şi cu ocazia inaugurării statuii lui Mazepa de la Galaţi, oficialitaţile româneşti ceruseră omologilor lor ucrainieni amplasarea unui bust al generalului Alexandru Averescu în satul său natal Babele, din raionul Izmail, fost teritoriu românesc anexat de sovietici prin Pactul Ribbentrop Molotov, în prezent aparţinînd de regiunea Odesa, Ucraina. Isteria naţionaliştilor ucrainieni care a ajuns pâna la a cataloga oraşul Galaţi ca fiind înfiinţat de ucrainienii veniţi din Galiţia-Volinia a făcut ca statuia lui Averescu lucrată de sculptorul Mihai Istudor, lucrare de o mare valoare artistică şi simbolică să nu mai fie amplasată, iar despre asta nu se mai aude nimic de ani buni nici la Bucureşti nici la Kiev.
Variaţiuni pe teme de albastru.

luni, 23 aprilie 2012

Un nou afluent al Dunării

Sursa noului izvor de pe faleza Dunării de la Galaţi
De aproape o săptămână a apărut un nou afluent al Dunării la Galaţi. Un izvor cu apă curată şi clorinată, provenit dintr-o ţeavă spartă de la parcul de role de pe faleză, se scurge voios la vale spre fluviul mamă, bucuros că a scăpat neobservat de autorităţi. Biciclişti, roleri, oameni care aleargă sau care-şi plimbă copiii şi câinii pe faleza sunt siliţi să strabată cursul acestei noi ape curgătoare late de câţiva metri. Cum afluentul curge pe bani publici va voi ţine la curent cu momentul in care cineva de la Primărie, ADP, gardieni publici, etc. va anunţa autoritatile si se va opri această risipă de bani publici.

Vrei sa te plimbi pe faleză musai trebuie sa te uzi!

Spre Dunăre se formeaza deja o mlaştină.

miercuri, 18 aprilie 2012

Până la Schengen

Navă de razboi olandeză pe Dunare. 
Zilele trecute mai să cred ca "războiul legumelor olandeze" a luat o alta forma când pe apele Dunării am văzut plutind o lebadă mare sub pavilion olandez. Nu cred că este una din navele de razboi pe care fostul S.N.G. le construieşte pentru olandezi, ci doar o nava aflată în vizita în apele fluviului. Cum n-am văzut nici-o ştire pe nicăieri despre eveniment, probabil că aveţi o imagine în exclusivitate "Valurile Dunarii".

marți, 10 aprilie 2012

Vasul fantomă

Vasul fantomă

Diferenţa de 15 grade Celsius!

Între cele doua fotografii este o diferenţă de 24 de ore şi de 15 grade! Frigul a alungat pescarii.

miercuri, 4 aprilie 2012

Despre pescuit în ape tulburi.

Mai cu ceaţă, mai cu brumă, zilele reci se cam duc şi sunt semne că vine primăvara. Deja malul gârlei s-a umplut de pescari care mai de care mai echipat în bătalia cu caraşii. Majoritatea sunt oameni modeşti care văd în pescuiala de aprilie un prilej de a mai duce ceva de mâncare acasă, altfel nu-mi explic de ce nu aruncă în apă peştişorii mici cât degetul, din care nici măcar o pisica nu are ce mânca. Rar vezi printre ei un microbist cu scule serioase, majoritatea au beţe de pescuit chinezeşti cumpărate de la market cu preţ promoţional şi cară cele necesare în sacoşe de rafie sintetică uzate şi adesea murdare şi râmele în căldăruşe de plastic de iaurt sau smântână. Aproape toţi au biciclete, dar sunt mulţi din Mazepa sau Ţiglina care vin şi pe jos. Aproape toţi au cu ei câte un  bidon cu bere la 2 litri să le ţina de sete. (Expresia de bidon-bidoane pentru PET de unica folosinţă am auzit-o de la o doamna ţigancă care mi-a cerut să-i dau ei bidoanele  nu să le arunc la  reciclabile).
Mă întreb când trec pe lângă ei aşezaţi pe malul fluviului la 5-6 metri unul de altul, de ce nu merg într-un loc unde pot prinde peşte adevărat, nu firfirici? În bălţile de la Lăţime, Scurta, Zătun, Vlădeşti, Lozova, Brateş, Şovârca, Măicaşu, Brăneşti, Ghimia, Cotul Chiului, Movileni, Braniştea-Potcoava, Siret Mort, Lacul Satu Costi, Cătuşa, Mălina, Ciuşlea, Chineja, Cotoroaia, Leahu, Pochina, Pripoana?
Pot să-mi răspund singur: nu mai sunt ale lor! Aşa cum nu mai sunt ale lor intreprinderile în care au lucrat, magazinele din care-şi luau cota, pădurile în care-şi răcoreau arşiţa, sau chiar casele în care au copilărit si acum sunt la banci. Mă uit la fel şi la Faleza Dunării care încet încet nu mai este nici ea a noastră a tuturor ci a cârciumarilor care şi-au întins cu complicitatea administraţiei locale terasele pe spaţiul verde sau a patronilor de diverse firme şi fundaţii care nu se sfiesc să pună bariere cu Proprietate privată. Poate cineva va deschide odată şi Dosarul Zătun, Dosarul Plaja Vacanţa, Dosarul Brateş şi multe alte dosare din care corupţia administraţiei locale a construit miliardarii de astăzi din târg care ne sfidează de la înălţimea gipanelor.

vineri, 16 martie 2012

Vizitele Regelui Carol al României la Galaţi. Vasul "Arpad"

"Arpad" machetă, dupa Hajoregister.hu (Registrul Naval Maghiar)
Nu se cunosc multe imagini cu vasul "Arpad" cu care a venit la Galaţi în 1879 M.S. Regele Carol al României. Ştim doar că nava a fost construită în 1836 la Budapesta şi botezată în 1837 după numele celui care a unificat triburile maghiare în jurul anului 900 şi le-a determinat să se stabilească în Câmpia Panoniei. Vasul era complet din lemn, avea după unele relatări din blogurile maghiare o capacitate de 400 de persoane, care mie mi se pare puţin exagerat şi era propulsată prin doua motoare cu abur englezeşti. Cu un singur coş şi o dunetă prelungită aşa cum vedem pe timbrul poştal maghiar nava e greu de confundat. Există o singura ilustrată cu o navă care are o forma asemănătoare cu a lui "Arpad" aflată în marş la travers de Galaţi, dar la care nu se observă zbaturile. Nu putem şti dacă zbaturile nu erau mascate sub puntea navei ca la alte nave construite în acea perioadă la şantierele Obudai şi dacă vasul avea numele scris pe bordaj aşa cum apare pe navomodel.
P.S. (1.08.2014): nava din ilustrata este Principele Mircea
Vedere din Galaţi (delcampe.net)

joi, 15 martie 2012

Vizitele Regelui Carol al României la Galaţi.

"Orientul" sau  "Ştefan cel Mare"
Am văzut că vasul regal "Orientul" a fost utilizat de regele Carol pentru a călători la Galaţi. Fotografiile expuse cu momente ale vizitei regale la Galaţi nu indică de fiecare dată, data vizitei fapt ce poate conduce la confuzii. Regele a fost de mai multe ori în vizită la Galaţi, despre o parte din aceste vizite ştim mai multe amănunte.
Astfel la 17 aprilie 1879 regele vine la Galaţi însoţit de Prinţul moştenitor al Suediei, ocazie cu care vizitează portul, oraşul şi vizionează şi o piesa de teatru a unei trupe greceşti aflată în turneu în oraş. A locuit atunci în casele industriaşului grec Epaminonda Lambrinidi, patronul morii din port. Nu se cunosc unde erau aceste case, clădirea fostei regionale C.F.R., Palatul Lambrinidi, fiind construită mult mai târziu, prin 1892. Venirea regelui s-a făcut pe calea apei, chiar cunoaştem numele vaporului care l-a adus la Galaţi: "Arpad". Registrul naval maghiar are vreo 7 nave care au avut numele acesta, dar prin excludere după anul intrării în exploatare rămânem la un pasager de 56 de metri, din lemn, construit la Budapesta în 1836 şi reamenajat în 1844, propulsat de motoare englezeşti cu abur, care acţionau zbaturi ce-i confereau o viteza de croazieră remarcabilă pentru acele vremuri. Nava a funcţionat pe Dunăre sub pavilionul deja cunoscutei firme austriece: D.D.S.G., până la primul război mondial, când a fost scufundată. Din nefericire nu am găsit (încă) imagini cu acest vapor, cu excepţia unei imagini de pe o marcă poştală ungurească.

"Arpad"

marți, 13 martie 2012

O fotografie de epocă.

O ilustrată de la începutul secolului XX, cu un vapor de pasageri aflat la ponton în Galaţi, ne aduce aminte de perioada glorioasă a navigaţiei fluviale româneşti, când oraşul nostru era piesa principală a transportului pe Dunăre, între porturile dunărene româneşti, dar şi străine. În 1989 plecau zilnic din Galaţi 47 de nave de pasageri, din nefericire acum nu mai pleacă niciuna!
Despre ce vapor este vorba în ilustrata de acum o suta de ani?
O incursiune în arhivele marinăreşti româneşti şi străine ne aduce mai aproape de a identifica pasagerul din imagine. Acesta este "Orientul", vapor construit la Budapesta în 1870 la şantierele Obuda. Nava avea o lungime de 76 metri, o lăţime de 15 metri şi era propulsata de un motor de 675 CP. Nava avea două catarge şi două coşuri de fum, iar propulsia era realizata cu ajutorul zbaturilor. După lansare nava a intrat în exploatarea firmei austriece DDSG ( Donau Dampf Schiffts Gesells) ca navă de pasageri, sub numele "Orient", fiind utilizată pentru curse spre Budapesta, Belgrad, Orşova ş.a.
"Orient" în portul Orşova.
În 8 August 1890 se înfiinţează la Galaţi Societatea Navigaţiei Fluviale Române cu rolul de a asigura transportul de pasageri şi de mărfuri pe Dunăre. În vederea atingerii acestui scop NFR achiziţionează de la DDSG nava "Orient" pe care o rebotează "Orientul", denumire pe care o păstrează până-n 1920 când este re-rebotezată "Ştefan cel Mare".
Cum "Orientul" îi amintea Regelui Carol al României de nava cu care călătorise spre noua lui ţară de la Buziaş la Turnu Severin, pe nume "Franz Joseph" (Neptun-Franz Joseph-Melk), regele decide ca să  o transforme în yaht regal. Sunt deja binecunoscute imaginile cu "Orientul" de pe vremea când era yaht regal şi când regele şi familia sa vizitează oraşul Galaţi.
"Orientul" la sosirea în portul Galaţi la 18 Iunie 1906.

Locuitorii Galaţiului aşteptând familia regală.
Ilustrata de pe "Vechiul Galaţi în imagini"
Familia Regala la sosirea în portul Galaţi.
Ilustrata de pe "Vechiul Galaţi în imagini" 
Gata de plecat în cursă.
"Orientul" în croazieră pe Dunăre.

Ulterior vaporul intră în exploatare la Galaţi ca navă de pasageri şi de croaziere pe fluviu.
Imediat după primul război mondial în 1920 navei i se schimbă numele în "Ştefan cel Mare". Marina româneasca mai avusese o navă cu acelaşi nume, construită la Linz în Austria la Mayer Shipyard în 1866, pentru Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pe care acesta n-a mai apucat să o folosească. (Este nava pe care în septembrie 1883 la Cernavodă se întruneşte comisia de evaluare a oportunităţii construirii unui pod peste Dunăre şi care este scoasă din servicu în 1893.)
Pe multe situri "Ştefan cel Mare" apare cu un singur coş de fum, fapt ce poate duce la confuzii cu alte nave. Vom incerca să facem lumina în acest caz în articolele următoare.

luni, 27 februarie 2012

Victimele gerului

Populaţia de raţe sălbatice de pe faleza Dunarii de la portul de ambarcaţiuni număra la începutul valului de frig din acest an aproape 100 de păsări. Cel puţin atât se văd pe fotografiile făcute înainte de marele îngheţ. Acum dacă mai sunt câteva zeci, probabil o mortalitate ridicată a făcut ravagii printre ele. Am numărat într-o zi 7 raţe moarte prinse în gheaţă şi am confirmarea şi de la alţii că exemplare ucise de ger au apărut aproape în fiecare zi. Ceea ce vedeţi în botul acestui căţelandru este o laba de raţă sălbatică probabil găsita moartă pe mal sau posibil vânata de mama căţelului. Sunt urme de câine care duc la raţe pe zăpadă în mai multe fotografii din naceasta perioada aşa că nu este exclus ca unele răţuşti să fi căzut victime câinilor.


miercuri, 15 februarie 2012

marți, 14 februarie 2012

Prostie sau inconştienţă

Oameni la plimbare pe Dunărea îngheţată.
Frigul din ultimele zile a făcut fluviul să ingheţe bocnă, aşa că unii oameni mai curajoşi au început să se plimbe pe Dunăre ca pe bulevard şi să treacă de pe gheaţă pe pontoanele portului de ambarcaţiuni. La nici o sută de metri mai jos Dunărea pârâie din solzii formaţi din sloiurile care se împing unii în alţii. Unii părinţi îşi duc şi copiii să vadă peştii cum trec pe sub gheaţă.
Copii veniţi la tata să vă arate peştii!

duminică, 12 februarie 2012

Mais où sont les neiges d'antan?

Pod de gheaţă pe Dunăre la Galaţi

Ne-am întrebat, mai ales noi lăcuitorii din extremitatea asta de ţară, „Where the fuck are the snows?” , căci ani de zile am bâjbâit prin ceaţă şi umezeală, sau am pleoscăit picioarele prin noroaie de Crăciun şi de Anul Nou. Acum ne-a dat Dumnezeu zăpadă din plin s-o ţinem minte aşa cum ţin minte părinţii noştri zăpada din 1954 şi bunicii noştri pe cea din vremea războiului. Viscol, ger, căderi masive de zăpadă, polei şi iar de la capăt, cod galben, cod portocaliu, zăpadă spulberată, nămeţi cât casa, drumuri blocate, oameni morţi de frig şi sate izolate. Şi peste toate un subiect de mare agitaţie prezent în toate televiziunile româneşti care transmit de pe marginea şanţului acoperit de nămeţi, cu Cătalin Radu Tănase zguduit de rafalele de vânt şi dudui reporteriţe cu microfonul în mână, îngheţate bocnă, cu operatori care se sacrifică ţinând cu ambele mâini antene parabolice, să nu le fure crivăţul, dar mai ales cu populaţie revoltată şi nemulţumită de autorităţi.
-         - N-avem nimic, nici curent, nici apă, nici pâine, nimic! E sfârşitul lumii!
-     -Nouă nu ne-a adus nimeni nimic, de-o săptamâna stăm izolaţi şi nici n-am putut ieşi din casă să mergem până la animale! Nu ne merge nici televizorul!
-          -La noi nu vine nimeni şi murim de foame şi de sete, nici apă nu mai avem, am topit zăpada s-avem ce bea!
Şi tot aşa, n-avem aia, n-avem cealată, nu ne ajuta nimeni. Alţii trebuie să vină să ne scoată din zăpadă, alţii trebuie să vină sa ne faca pârtie pâna la grajd, eventual să şi hrăneasca animalele şi de ce nu să ne mulga şi vaca. Cu mici excepţii, cele ale oamenilor bătrâni şi singuri, sau foarte bolnavi, ţărănimea muncitoare de la sate a rămas tributară gândirii colhoznice, adică altul, de obicei statul, trebuie să facă ceva pentru ei că sunt neajutoraţi. Şi uite aşa un jandarm dădea zăpada de lânga casă şi rumânul trăgea din ţigare şi se plângea reporterei ca n-are nici după ce bea apă, iar muierea lui se smiocăia că au terminat toate lemnele cu aşa o iarna grea. Ori iernile grele sunt o raritate la noi de câteva decenii, chiar şi în copilaria mea nu era iarnă fără zăpadă şi făra friguri năpraznice, dar nu murea nimeni din asta şi oamenii priveau totul ca pe o banalitate căreia învăţaseră de mult să-i faca faţă.
„Când venea iarna nu ştiai când se termina, o dată a ţinut până-n aprilie, de Paşte, că venea lumea de la Înviere printre nămeţi. Şi nu venea nimeni cu nimioc să ne scoată de acolo, sau să cureţe drumurile: nu mai puteai merge cu căruţa sau cu carul cu boi cum era pe atunci, înhămai caii la sanie şi te duceai unde aveai treabă. Nu erau decât o prăvalie în sat şi gaseai acolo gaz, sare, sticle de lampă, chibrituri, sârmă şi şfoară şi unele materiale de cusut, dar vara mai veneau marchitani şi luai de la ei mărunţişuri de-ale casei că iarna n-aveai de unde şi te faceai de râs în sat dacă umblai să ceri la cineva un fitil de lampă sau o sticlă cu gaz.
Şi-n rest nu ne trebuia nimic. Aveam lemne puse frumos stivuite pe sub straşina casei şi încă o stivă de salcâmi lânga şură, vitele aveau nutreţ să treacă iarna şi ai mei încălzeau apă şi le duceau în fiecare zi, în pod stătea slănina şi şunca la afumat printre cârnaţi, atârnate de aţă să n-o mânce şoarecii, iar în chiler aveam şi făina şi mălai şi untură şi jumări, brânza de oi pusă la burduf şi boia şi bulion, toate de pe câmpul nostru sau din grădina noastra sau de la animalele noastre şi făcute în casă. Nu ne lipseau murături şi nici putina de varză murată, iar în nisipul din pivniţă aveam îngropaţi morcovi, pătrunjei şi cartofi. Nu ne lipseau funiile de ceapă şi de usturoi atârnate de grindă, iar traista cu fasole uscata era la îndemână, lânga buchetele de mărar uscat şi pătrunjel. Aveam grijă să avem o ţuică bună la plosca şi vinişor la butoi că venea lumea la noi la şezătoare şi nu puteai să le dai apă să bea, că doar veneau să te ajute la dezghiocat porumbul da’ şi să-ţi laude vinul.
Şi apoi putea să ningă. Şi ningea, ningea câte 3-4 zile şi venea crivăţ de peste Prut de troienea zăpada cât casa de nu mai vedeai haracii din vie, iar balta se facea alba cât vedeai cu ochii de te dureau dacă te uitai mult la ea. Dispareau toate vieţuitoarele şi nici ciori nu mai vedeai de frig ce le era se ascundeau prin salcâmi. Tata ieşea şi naduşea la zăpadă şi făcea loc pâna la animale şi pâna la păsări şi slobozea şi câinele din lanţ sa nu ingheţe, iar seara îi dădea drumul în săliţă să nu degere şi să nu-l mănânce lupii. Că de frig şi viscol îngheţa Prutul şi veneau din Basarabia de pe bălţi lupii flamânzi si dădeau iama prin sat. Cum era un viscol mare, cum tata fereca mai abitir uşile de la grajd şi de la coteţul de păsări, că şi cumetrele vulpi veneau să-şi traga obolul din curţile oamenilor că de frig nu mai era ţipenie de iepuri sau şoareci ce mâncau vulpile de obicei şi atunci se dulceau la găini, sau la raţe, ba chiar la gâşte, dar pe gâşte le mai ocoleau că le dădeau de gol cu gălăgia ce-o făceau când simţeau putoare de vulpe pe aproape. Şi cât dădea tata zăpada pe-afară, mama gătea, sau cocea pâine, sau umplea borş, sau cusea, dar avea grija întotdeauna cănd intra în casă să-i sară înainte cu o măturica să-i scuture neaua de pe el şi-i întindea o cană aburindă cu vin fiert cu boabe de piper şi îndulcită cu miere de stup, din aia galbena de salcâm de care ne punea şi noua în strachină dimineaţa de făceam drumuri în cruce prin ea cu felia de păine, cum facea tata prin zăpada din curte. Şi aşa treceau zilele şi nopţile de iarnă că părinţii munceau şi se îngrijeau să avem de toate înca din vară şi de-ale gurii şi de foc si pentru noi şi pentru animale, ca la noi n-a mugit niciodată vaca de foame sau de sete şi nici păsările nu s-au zburătuit prin vecini dupa mâncare.
Şi când venea seara şi ne pregăteam de culcare, dupa ce mâncam la lumânare sau la lampă, ne spuneam rugaciunile şi ne urcam pe cuptorul cald la culcare şi mama ne spunea poveşti în timp ce tata se-nbrăca cu o şubă şi-şi punea peste ea un cearşaf alb şi pleca la lupi în fundul grădinii, ce da spre balta Prutului pe unde veneau jivinele, cu alţi vecini care aveau armă. Şi-şi aşterneau paie pe jos prin dosul gardului şi se piteau înveliţi în şube sub cearşafuri albe fără să vorbeasca, fără să clipească, înţelegându-se numai din semne. Şi-n nopţile fără lună, cu stele scânteind şi zăpada sclipind ca şi Calea Laptelui, aplecaţi de spate, aproape târaş se strecurau lupii spre sat amestecând în nări mirosuri de animale şi de fum de bageacuri gata să rupă pe oricine în bucăţi. Şi dacă pâna atunci chemaseră prin urlete prelungi infiorătoare haita la vănat, acum aproape de ţintă a linişte totală îi înconjura, nici zăpada îngheţată nu scârţâia sub laba lor de hoţi. Foamea din stomac era mai tare decât prudenţa şi odată intraţi sub raza puştii numai ce auzeai poc-poc!, iar câteodata şi un schelalăit ca de câine lovit şi atât. Şi adormeam şi ca prin vis vedeam pe tata şi pe alţi vânători cinstind în miez de noapte câte un rachiu să se-ncalzească dupa lupi.”
Şi ascultând poveştile măicuţeri mele din vremea copilariei ei nu mă pot abţine să întreb şi eu: „Mais où sont les paysans d'antan?”

marți, 7 februarie 2012

Arctic experience

Sunt -100 afară, dar vântul care bate în rafale dinspre Dunăre, mai scade şi el temperatura aerului cu câteva grade şi împroaşcă alice de zăpadă îngheţată. Nu-i ţipenie de om pe faleza Dunării, abia aproape de „Pescăruş”, între nişte tufe, un fotograf cu ditamai obiectivul, stă aplecat asupra camerei. Pare a fi cel pe care l-am fotografiat acum un an culcat în zăpadă pe când poza raţe. Mă străduiesc să leg o conversaţie, dar se pare că entuziasmul cockerului meu care a speriat toate păsările, a alungat subiectele observaţiei fotografului, aşa că plec mai departe în ger. Tot portul de ambarcaţiuni este îngheţat bocnă, aşa că puţinele raţe sălbatice s-au tras mai la vale într-un ochi mai mare de apă fără sloiuri şi se fâţâie de colo până colo prin apă vioaie, de parca ar fi bucuroase de vântul care încreţeşte suprafaţa plumburie a apei fluviului. O tai de-a dreptul spre taluzul falezei unde este un pic mai dos. Peste tot zăpada are cel putin 20 de centimetri, dar în unele părţi eu mă afund în nămeţi pănă la genunchi, iar câinele înoată prin salturi şi din când în când îşi scufundă botul şi faţa în zăpada adulmecând urme numai de el înţelese. Viscolul de peste zi şi cel de peste noapte a spulberat zăpada de pe pante şi smocuri de iarbă uscată ies la iveală de peste tot. Mă bucur, o să aibă ce mânca căprioara. Încerc să urc pe scările care duc spre faleza superioară, dar mă afund pâna la brâu în movila de zăpadă, aşa ca o iau pe poteca de la poalele taluzului, călcată doar de o pereche de urme de om şi de mai multe lăbuţe de căine. Nu-i nici ţipenie de om şi acum când nu mai bate nici soarele, parcă s-a făcut şi mai frig. Nansen, Amundsen, Fram ursul polar, Colţ Alb, Vraja Marelui Nord, toate îmi vin în minte, frigul, vântul, zăpada spulberată, sloiurile de gheaţă, parca vin din altă lume. Aşa o fi în iarna atomică? O mişcare discreta printre tufe îmi atrage atenţia de la vraja marelui frig: un cocoş de fazan ciuguleşte nişte fructe dintr-un arbust apucând boabele cu ciocul şi trăgând de crenguţe. Pe marginea dalată a unui canal stă o pasărica mai mică decât o vrabie de culoare cafenie şi cu un cioc ascuţit şi uşor curbat. Când scot mănuşa să apuc aparatul de fotografiat dispare fulgerător în măruntaiele canalului, în întuneric. Nu-mi rămâne decât să fotografiez fazanul care ciuguleşte în continuare nestingherit. Apăs declanşatorul şi de fapt fac un mic film. 
video
La plecare trec iar pe lângă  ornitologul amator şi fotograf profesionist şi aflu că păsărica mică se cheama cojoaică şi că omul are o pagină cu fotografii şi un blog. Mai bine nu-mi spunea, că m-am îmbolnăvit cand am vazut ce poze face. Nu plec din zona arctică până nu fac o fotografie a hrănitoarei pentru căprioara de pe faleză pe care un om cumsecade a construit-o după un model de pe internet şi în care se găseşte din abundenţă fân şi sare. Cinste lui!

duminică, 5 februarie 2012

Viaţă sălbatică, viaţă chinuită

Aproape toata Dunărea a ingheţat
Înghesuite într-un petec de apă

vineri, 3 februarie 2012

Un suflet cere ajutorul nostru!

Aici a scormonit în căutare de iarbă căprioara de pe faleză.

Vezi aici un apel pentru salvarea căprioarei de pe faleza Dunării.

Acum 2 ore am dus împreuna cu dl. Zainescu un balot de lucernă pe faleza în plantaţia de copăcei pe unde umbla căprioara. Cu ocazia asta ne-am cunoscut personal, ne stiam de pe net mai de mult dar nu ne intalnisem niciodată. Mulţumim celor care ne-au ajutat: dr. Carmen Ţaralungă, dna. Perju şi sponsorului principal dl. Dimache proprietarul unui club gălăţean care ne-a oferit 3 baloţi de lucernă.

Epoca de gheaţă

Portul de ambarcaţiuni Galaţi îngheţat bocnă

miercuri, 1 februarie 2012

Un sloi ciudat

Am fotografiat astăzi un sloi de gheaţă uriaş de câteva sute de metri pătraţi care avea pe el sute de proeminenţe ciudate. La o privire mai atenta sunt sute de pescarusi care călătoresc ...fără bilet!

Când Dunărea fierbe.. de ger

Galaţi: Dunărea fierbe la -15 grade Celsius.
Valul de frig care a pus stăpânire pe oraş transformă zi de zi peisajul dunărean într-unul arctic. Şenalul navigabil s-a îngustat la doar câţiva metri, dar puţine nave se încumetă să de-a piept cu gheţurile. De la o zi la alta (vezi fotografii şi pe DanubePicture Of the Day) gheaţa se îngroaşă şi devine mai compactă. Ieri seară o nava aflată în mijlocul curentului părea că nu se încumeta să urce în amonte din cauza gheţurilor. Fără să fie ancorată, cu motoarele pornite, dar aproape nemişcată, nava creea impresia că este în dificultate, mai bine de o oră fiind postată în aceiaşi poziţie înconjurată de gheţuri.
Sloiuri. În partea stg. vasul Dunarea
Pe aici abia se mai trece.
Vasul Dunărea
Portul de ambarcaţiuni complet îngheţat.
Ultimul refugiu intre banchize pentru raţele sălbatice.
Din păcate ochiurile de apă în care raţele sălbatice se mai pot încă refugia şi hrăni sunt din ce în ce mai puţine şi curând păsările vor fi în dificultate şi dacă vremea rece va persista pot muri de foame.