În vizită la căprioară

Sâmbătă dimineaţa o ploaie mocănească, de noiembrie, s-a aşternut peste faleza Dunării. Cum în zona ultimului bivuac al căprioarei din spatele căsuţei ADP se curăţase panta de uscături şi crengi, am luat-o la deal să vad dacă din bricheta de sare pusă asta toamnă, a mai rămas ceva. Însoţit de căţelul Heidi, mare amator de mirosit prin tufişuri, am escaladat panta până la ieslea montată de oamenii domnului Taşcă de la Ecosal.

Ieslea.

Mai avea fân, semn că un singur balot ajunge să suplinească în iernile cu zăpadă mare lipsa ierbii. Boabele de porumb însă dispăruseră, nu cred că mâncate de căprioară, ci mai degrabă de fazanii care se învârteau pe acolo asta iarnă, sau poate de rozătoarele ale căror găuri îmi atrăgeau irezistibil căţeaua.
În creaga în care a pus-o am găsit bricheta de sare. Găurită ca un svaiţer de cât a fost de linsă, dar mai păstrând încă forma rotundă, sarea este acum complet inutilă în acest loc: după mai multe tentative şi dupa ce a fost hăituită de câinii comunitari din gaşca lui "Ciufulica", caprioara a reuşit să spargă blocada canină şi să se refugieze în partea vestică a falezei.

Aşadar am recuperat bucata de sare, e drept ceva mai uşoară decât astă toamnă şi am pornit spre zona împădurită dinspre trecere bac, unde este acum adăpostită căprioara. Am găsit altă locaţie pentru sare, aproape de traseul zilnic al căprioarei. Nu am văzut-o, am văzut urmele proaspete lăsate de copitele ei pe pământul ud al falezei. Am dat însa de un fazan superb colorat care-şi păzea iubita pusă pe clocit şi care a zburat supărat într-un copac, nu înainte de a da alarma în toata pădurea, spre supărarea căţelului meu rămas ca la dentist.