Românul (gălăţeanul) pe faleză

De mic copil mi-am dorit o maşină decapotabilă. La vârsta copilariei nu existau maşinuţe decapotabile, aşa că ma jucam doar cu Pobeda, Warşava, Chaika şi Volga, care erau din tabla ambutisată grosolan şi vopsite cu pistolul. Când am vrescut mai mare şi am început să văd filme americane m-am îndrăgostit de Pontiac-Firebird, Buik, Chevrolet Corvette, Ford Mustang şi Cadillac Eldorado. Am avut prima maşină la 33 de ani şi nu era decapotabilă ca la Piteşti se făceau doar Dacii. După revoluţie n-am avut nicidată atâţia bani să-mi cumpăr o decapotabilă, aşa că m-am mulţumit cu maşini româneşti, e drept din ce în ce mai bune, dar normale, cu capota la locul lor. Acum n-aş cumpăra o decapotabilă nici să mă împuşti şi asta nu din cauza reumatismului sau ca m-ar bate soarele în cap. Nu, n-aş cumpăra să nu mă confunde lumea cu alţii. Şi apoi la decapotabile se poartă lanţuri grele de aur la gât, tricouri negre fără mâneci, ochelari greiere”, muzica dată la maxim, eventual cu manele cu dedicaţie, pipiţe decoltate şi cu fusta-mintea scurtă şi obligatoriu mârlanii în trafic, depăşiri pe contrasens, tachinarea altora, iar atunci când parchezi blocarea unui sens sau parcare pe două locuri. Hotărât lucru rămân consecvent maşinii cu capotă şi bunului simţ.