luni, 25 octombrie 2010

O ciocanitoare mai deosebita

Ciocanitoare neagra (Dryocopus martius)
Am scris recent ca pe faleza Dunarii de la Galati sunt prezente doar doua specii de ciocanitori: pestrita mare si verde. M-am inselat. In cursul plimbarii matinale de ieri dimineata am admirat la lucru o ciocanitoare neagra (Dryocopus martius), care percuta copacii din lunca. Ciocanitoarea neagra este cea mai mare dintre ciocanitorile din Romania si poate fi usor confundata cu o cioara, avand aceiasi marime si culoare. Daca nu ii auzeam vaietul si vocalizele in timp ce zbura, nu realizam ca este o ciocanitoare si ramaneam mai sarac fara sa observ acesta minunata pasare.
Acesta specie de ciocanitori este intalnita mai frecvent la deal si la munte, dar iarna coboara spre ses. Exemplare de ciocanitori negre au fost intalnite destul de frecvent si in padurile din Muntii Macinului si este posibil ca aceste pasari sa fi ajuns la noi urmand liziera de copaci din lunca Dunarii. Am observat-o mai multe minute, atat la lucru in copaci cat si zburand, fiind singura ciocanitoare care zboara pe distante mari fara intreruperi ale zborului ca alte ciocanitori. Ajunsa intr-un copac ciocaneste minute in sir cu lovituri puternice de cioc coaja arborilor, apoi trece la consumul larvelor si al insecteleor timp de cateva minute, rasucindu-se in jurul crengii pe care a ciocanit-o si culegandu-si hrana. Pasarea este prudenta, dar nu excesiv, asa ca am putut sa ma apropii de ea s-o filmez si s-o fotografiez. Sunt fascinante aceste pasari, care atunci cand sesiseaza ca sunt observate, se ascund pe partea opusa trunchiului de copac, continuand sa ciocaneasca trunchiurile de copaci, dar nu isi iau zborul decat daca amenintarea devine iminenta.
Ca morfologie pasarea este complet neagra cu exceptia unui ciuf minuscul de culoare rosie, de culoare neagra fiind si ciocul si picioarele. Spre deosebire de alte ciocanitori pe care le-am observat, care "rapaie" cand ciocanesc copacii ca o mitraliera care trage rafale, exemplarul vazut de mine a ciocanit "metronom", fara rafale.
Pentru ca sa va bucurati si voi de spectacolul unei ciocanitori negre la lucru am postat un filmulet. Din pacate nu merge asa ca am sa-l pun pe youtube (vezi aici).

miercuri, 20 octombrie 2010

Faleza pustie

No comment.
Frigul si ploaie din ultimele zile a alungat si pe cei mai intarziati plimbareti de pe faleza Dunarii de la Galati. Dimineta devreme printre fuioare de ceata sau stropi de ploaie, ii vezi doar pe oamenii care au facut din promenada de pe malul fluviului o a doua lor casa: falezistii. Eterogeni ca varsta si preocupari, izolati in plimbarea lor solitara, sau adunati in grupuri restranse, formeaza impreuna o trupa cosmopolita si uneori bizara. Sa vedem mai de aproape cateva personaje. 
In primul rand sunt proprietarii de caini printre care ma numar si eu. Nu-i stiu pe nume pe toti proprietarii, dar le cunosc numele cainilor: Cezar, Bono, Mona, Thor, Sara (sunt cel putin 4 cateluse cu acest nume), etc. Toti, sau aproape toti au grija si de cainii comunitari de pe faleza. Despre G.K. se spune ca a adus-o pe Lola, cateaua de la chioscul de famfara, de doua ori inapoi de la hingheri. Zilnic acesti oameni cara sacose cu mancare uscata, sau cu resturi din bucatarie, sau de pe la restaurante pentru a hrani cainii fara stapan, care se inmultesc mereu. Oameni fara suflet aduc pe faleza catei si-i abandoneaza la mila altora si in voia soartei.
In al doilea rand sunt alergatorii. Unii au caini si alearga impreuna cu ei. Pe unii ii cunosc dupa caini. Exista un catel de o rasa incerta care de ani de zile alearga dupa stapanul sau kilometri intregi in fiecare zi. Altii sunt de abia la inceput, invata acum sa fuga fara lesa, dupa cel care il scoate la plimbare. Pe alti joggingari ii cunosc dupa masinile din care coboara, sau dupa parformantele la alergat. Pe domnul C. il recunosc de la distanta, ca alearga intotdeauna cu un cronometru in mana, vesnic nemultumit de timpul pe care-l obtine. Pe altii dupa stilul de alergat: unii alearga ca la maraton, altii sprinteaza disperati, unii boxeaza cu adversari invizibili in timp ce alearga, altii tropaie cand fug, altii nici macar nu-i auzi. Alearga si multe doamne, unele tinere care fac probabil sport, altele mature care alearga sa se intretina, sau sa slabeasca.La unele din ele am vazut scaderi in greutate impresionante de la alergatul practicat sistematic ani de zile. Multa lume alearga cu casti la urechi spre disperarea soferilor de pe masina de salubritate a RWE cand trece pe faleza.
In al treilea rand sunt plimbatorii. Solitari in drum spre serviciu sau in drum spre casa. Solitari pentru miscare. Solitari pentru solitudine. Unul cu o vergea metalica de aproape un metru in mana in fiecare zi. Altul cu o gantera. Altul cu un bat sub brat, care ocoleste cainii de la distanta, semn ca e patit. Un batranel cu un tranzistor care se opreste din doua in doua banci sa se odihneasca. Un individ cu priviri cercetatoare ca de securist iesit la pensie, care nu se poate desparti de a trage cu ochiul si cu urechea. 
Altii merg in grup. Pensionare care vor sa respire aer curat, vecine de cartier care fac schimb de retete si de impresii din concediile petrecute la copiii plecati in strainezia, un cuplu in varsta care discuta zilnic politica pruto-nistreana, vreo doua perechi cu aere de artisti care converseaza despre personaje din literarura. Cu majoritatea ma salut, pe unii ii las sa treaca pe langa mine ca sa nu le stric meditatia, sau in unele situatii sa nu le intrerup conversatia.
Facem parte toti din fauna umana a falezei si suntem uniti toti prin dragostea si respectul pe care il purtam acestei bucatele din oras.

joi, 14 octombrie 2010

Fauna falezei VI: ciocanitorile

Cicanitoarea sau Ghionoaia verde (Picus viridis)
Doua sunt speciile de ciocanitori intalnite pe faleza Dunarii la Galati, ambele specii sedentare frumos colorate. Cea mai frecventa aparitie este cea  a ciocanitorii verzi care are penele de pe corp de culoare verde deschis cu nuante de galben si cele de pe cap si ceafa rosii. Zona ochilor este colorata in negru, ca de altfel tot craniul visceral, ai zice ca pasarea a imbracat "masca lui Zorro". Pasarea cuibareste in scorburi pe care le amenajeaza singura si se hraneste cu larve din coaja copacilor uscati de pe faleza, pe care-i extrage dupa spargerea scoartei prin lovituri puternice de cioc in rafale scurte ca niste paraituri.
Cea de a doua specie de ciocanitori intalnita este ciocanitoarea pestrita mare, (Dendrocopos major), pasare cu penaj patat alb cu negru pe corp si cu doua zone distincte de pene rosii la ceafa si sub coada. Femelelor le lipseste pata rosie de sub coada. Conturul aripilor, cel al ochilor, varful cozii sunt de culoare neagra.
Desi toata lumea stie ca ciocanitorile se hranesc cu gandacei si viermisori, hrana principala a acestor pasari in lunele calde este constituita din furnici. Un studiu efectuat chiar in Romania pe mai multe specii de ciocanitori a aratat ca in dejectele acestor specii de pasari, carcasele de furnici sunt intr-o proportie de aproape 100%, iar pentru hranirea puilor ciocanitorile consuma cateva milioane de furnici pe sezon. Cand vine iarna ciocanitorile trec la cautarea si vanarea larvelor de insecte ascunse sub coaja copacilor pe care le consuma mentinand un echilibru biologic stabil al speciilor de insecte dintr-un teritoriu.
Ciocanitoare pestrita mare (Dendrocopos major)

miercuri, 13 octombrie 2010

Conflict intre o mierla si o ciocanitoare curioasa.

Mama puilor
Cuib de mierle intr-o scorbura de copac pe faleza Dunarii la Galati
Mierla aducand insecte pentru puisori.

Intra in scena o ciocanitoare pestrita mare (Dendrocopos major) curioas 

Ciocanitoarea observa cuibul si aude zgomote in el

Curiozitatea ciocanitoarei intrece frica de parintii puilor
Cum isi vara unii nasul in cuibul altora

Atacul mamei puilor

Fuga este rusinoasa dar e sanatoasa!
Totul este OK!

Fauna falezei V: mierla

Mierla (Turdus merula)
Primavara prin iarba proaspata de pe faleza poti vedea ciugulind mierlele. Multe din ele cuibaresc chiar pe faleza in copacii batrani si scorburosi, dar sunt si altele care vin din oras pentru a se hrani pe malul Dunarii. Din pacate prin taierea arborilor uscati sau scorburosi s-a redus dramatic numarul locurilor de cuibarit de pe faleza si consecutiv si populatia de mierle. Suntem mai saraci fara cantecul acestor pasari de padure care s-au adaptat perfect la viata din oras si care mai nou prefera parcurile si gradinile. Pasari migratoare mierlele sunt printre primele care sosesc pe faleza din zonele unde au iernat: Nordul Africii, Cipru, Turcia. Masculul isi ia in primire teritoriul si-l semnalizeaza prin vocalize complicate care includ fluieraturi, note prelungi si arpegii complicate pe care le lanseaza in special dimineata si seara. Mierlele mai batrane includ in repertoriul lor si sunete provenite de la alte pasari, sau chiar de la alte animale de exemplu miorlaituri de pisica. Sunt mierle care "canta" cu paraituri, bocanituri si pacnituri asemanatoare cu zgomotele pe care le fac activitatile umane. Cantecul mierlei este dintre cele mai complicate si mai frumoase cantece de pasare, avand rolul de a alunga alti masculi de pe teritoriul ocupat si care se poate intinde pe mii de metri patrati de parcuri si lunca. Numai masculii canta, femelele emit doar un carait usor in caz de pericol. Desi sunt pasari cu un simt de teritorialitate dezvoltat, in procesul de hranire se asociaza mai multi indivizi inruditi intre ei, care se pot apara astfel mai usor de dusmani. La cel mai mic semn de pericol unul din exemplare da alarma printr-un carait/fasait si tot stolul dispare in frunzis. Masculii din acesta specie de pasari sunt mai inchisi la culoare, aproape negri de aceea sunt si numiti "black bird" in tarile anglofone, in afara Angliei in care traieste natural, pasarea a fost colonizata in Australia si Noua Zeelanda. Picioarele si ciocul masculului sunt de guloare galben-oranj, iar de jur inprejurul ochilor au un cerc de culoare galbena care le exprima mai mult ochii de culoare inchisa si stralucitori.
Femelele in schimb nu au aceste contraste de eleganta, sunt cenusii pestrite cu picioare si cioc cenusiu murdar, perfect pentru culoarea de camuflaj necesara cuibaritului. Puii dupa ce ies din oua sunt de acelasi aspect pestrit pe care si-l mentin inclusiv masculuii in primul an. Teritorialitatea masculilor de mierla ii determina pe acestia sa intre in conflict atat cu alti masculi, chiar din aceiasi filiatie, dar si cu pasari din alte specii. Am fotografiat in urma cu un an conflictul dintre o ciocanitoare si o mierla, care a fost transat in final de aparitia masculului care a fugarit ciocanitoarea. Din pacate ferastraul a taiat acel copac in care cuibarea an de an mierlele.
Ciocanitoare la cuibul de mierle. Atras de chemarile femelei masculul vine la cuib si intervine.

marți, 12 octombrie 2010

Pescarusii de pe faleza

Dintre toate speciile de pescarusi, pe Dunare intalnim doar pescarusul argintiu, (Larus cachinnans), o pasare cu burta alba si spatele gri-argintiu, recunoscuta de toata lumea, fiind o specie sedentara. Ocazional in timpul iernii mai apar pe Dunare venind din baltile care ingheata pescarusi razatori (Larus ridibundus), care au penajul de pe cap negru, iarna devenind in schimb gri-cenusiu aproape in intregime, cu exceptia burtii, care ramane alba si foarte rar alte specii in trecere. Pescarusii, desi asa ai crede dupa nume, nu sunt pescari excelenti, asa cum de exemplu este cormoranul, care se scufunda minute in sir dupa peste. La pescarusi pestele a devenit un fel de mancare secundar, dar daca-l gasesc viu sau mort nu-l iarta. Principalul lor fel de mancare au devenit in ultimele decenii reziduurile umane, solide sau lichide. Pescarusii sunt la concurenta cu ciorile la toate gropile de gunoi ale oraselor, insotesc mai nou tractoarele atunci cand ara pe campuri apropiate baltilor si sunt nelipsite din baltile si helesteele de acvacultura atunci cand sunt hraniti pestii. Toate scurgerile de ape reziduale (de canalizare) au grupul lui de pescarusi, care fiind pasari sedentare nu se dezlipesc de zona indiferent de anotimp. Nu stiu unde cuibaresc, in mod natural isi fac cuibul pe pamant pe plauri sau grinduri greu accesibile oamenilor sau pradatorilor, dar s-a observat adaptarea la vecinatatea omului prin cuibarire pe cladiri, in zone mai linistite. Pescarusii s-au invatat sa urmareasca navele de pe Dunare in speranta ca le va cade ceva de mancat, barcile de pescuit si zonele in care se curata pestele pentru a se infrupta cu resturile acestei activitati.
Ziua sunt foarte ocupati cu colectarea hranei rezultata de pe urma omului, mananca lacom, uneori intrand in conflict cu semenii lor, resturi de paine, moluste, resturi vegetale, coji de alimente, resturi de fructe si legume, intr-un cuvant sunt omnivori. Ii vad deseori zburand si tipand deasupra cartierelor orasului la multi kilometri de apa.
Noaptea insa se odihnesc pe apa si aici vreau sa fac o observatie importanta: pescarusii de pe faleza s-au adaptat in a se incalzi in apa de canalizare provenita de la cele doua mari guri de scurgere: cea de la "Trecere bac" si cea de la "Libertatea". Astfel in timpul iernilor geroase, cand fluviul ingheata partial sau este plin de sloiuri, pescarusii argintii plutesc in zona de apa calda provenita de la canalizarea orasului, lasandu-se dusi de curent sute de metri. Cand simt ca apa de sub ei s-a racit, zboara spre gura de canal si se aseaza din nou in apa calda. Ciclul se reia cam la 15-20 minute si poate fi observat in noptile geroase. Pe langa pescarusii care traiesc la gura de canalizare vin si altii din alte zone, iar mai nou de 5-6 ani am observat si rate sau alte specii de pasari acvatice greu identificabile noaptea, care se lasa plutind in apa calda.
Fenomenul este mai evident la gruparea de pescarusi de la "Trecere bac", grupul de la "Libertatea" se insiruie intr-o zona din fata "Valurilor" pana spre capitanie, unde sunt greu de observat din cauza navelor ancorate.
Am vazut in fiecare zi oameni hranind cainii comunitari dar niciodata nimeni nu hraneste pescarusii, desi aceste pasari sunt foarte folositoare. Este adevarat ca sunt greu de hranit, trebuie sa le dai o hrana care sa pluteasca. Eu le-am dus in mai multe randuri resturi de peste, dar cel mai simplu este sa le arunci bucati de paine uscata de pe un ponton sau de pe pasarela, sau "pufuleti" care plutesc mai mult timp pe apa, pasarile nu se scufunda dupa resturi asa ca atunci cand se inmoaie acestea ajung hrana la pesti.
Pescarusi in zorii zilei la "Trecere Bac" Galati

vineri, 8 octombrie 2010

Cascade de ceata

Cascade de ceata.
Daca zabovesti un pic dimineata devreme privind soarele cum rasare peste fluviu, poate ai ocazia sa vezi cascadele de ceata. Formata pe pantele Muntilor Macin supraincazite in timpul zilei de soare, ceata coboara de pe vaile dintre munti, formand rauri care se varsa intr-o mare de ceata ce cuprinde toata Latimea. Groasa de un stanjen, densa de nu vezi prin ea, marea de ceata inainteaza ca o armie barbara spre limesul Dunarii unde se izbeste ca de un dig de liziera padurii de salcii pletoase din lunca. Valatucii de ceata cauta sparturi in linia de continuitate a padurii, pentru a se scurge in fluviu, iar cand este groas valul de ceata se revarsa in cascade trecand peste varfurile salciilor, pravalindu-se in cascade, incet ca intr-in film dat la relanti, in apa fluviului. Petece de negura se scurg apoi pe fluviu la vale, spre disperarea navigatorilor, se invart in anafoare gigantice care refac la scara mica miscari galactice helicoidale, sau se destrama in zdrente de ceata, in bataia vantului si sub asaltul razelor de soare. De la distanta ceata pare solida, palpabila, materiala, dar cand te cuprinde ii simti umezeala, raceala si simti nelinistea cum se insinueaza in tine, mostenita din strabuni si necontrolabila, urmare a miilor de ani in care generatiile anterioare au asociat ceata cu lumea de dincolo de viata, taramul necunoscut si ostil pe care trebuia sa-l eviti.
Valuri de ceata peste fluviu.

joi, 7 octombrie 2010

Stancute si ciori grive

Stancute si ciori grive pe faleza Dunarii
Concurenta pentru hrana le face pe ciorile de pe faleza sa se amestece indiferent de specie. La un sant nou aparut zilele astea la "Trecere bac" ciori grive, ciori banale (negre) "de semanatura", stancute si chiar cotofenele se inghesuie una pe alta pentru rame si larve. Fiecare specie are insa cate un "strajer" situat in copacul din apropiere care da alarma la aparitia vreunui pericol. Cand m-am apropiat sa fac fotografia, cotofana si ciorile negre si-au luat zborul, doar stancutele si ciorile grive, ceva mai obisnuite cu oamenii au ramas pe lor insa prudente.

marți, 5 octombrie 2010

O geamandura la plimbare.

Un copac dus de apele Dunarii a luat in mersul sau victorios o geamandura de semnalizare a senalului navigabil si s-a oprit cu ea in geamandura de la portul de ambarcatiuni. Pana aici nimic senzational, se mai intampla. Important este ca pana azi n-a vazut-o nimeni de la Administratia Fluviala a Dunarii de Jos, sau poate cei de la Administratia Dunarii Maritime, ca sa o repozitioneze. Poate fi un pericol pentru navigatie? Sigur ca da, un capitan de la convoi sau de pe un cargou poate pune nava pe uscat si atunci sa vezi comedie cum o sa trebuiasca sa platim daunele! Va tinem la curent.

luni, 4 octombrie 2010

O intamplare adevarata cu o cioara griva

Cioara griva pe faleza desfacand o nuca.
S-a intamplat in urma cu mai multi ani pe cand eram student intr-un oras din Ardeal. In curtea casei in care locuiam, erau langa gardul care ne despartea de vecini doi brazi inalti, iar in varful unuia dintre ei era un cuib de ciori grive. Intr-o vara la prima lectie de zbor, un pui de cioara a aterizat direct in tufele de coacaz negru si de zmeura de langa gardul curtii in care stateam, spre disperarea parintilor sai care croncaneau de zor, mai ales ca in zona isi facusera aparitia pisicile doamnei B., vecina noastra, gata sa insface puiul neajutorat. Am incercat sa arunc puiul in copac la loc, dar de fiecare data tentativele lui de zbor sfarseau lamentabil in tufele de zmeura, unde pisicile incercau sa-l captureze cu toata prezenta noastra si a ciorilor adulte, asa ca pana la urma am decis sa-l feresc de felinele pradatoare si l-am inchis in garaj. Ma gandeam ca poate va creste si va zbura singur, sau poate ca va ramane pet-ul meu si il voi invata sa vorbeasca, intrucat citisem ca exista ciori care invata mai repede decat papagalii sa rosteasca cuvinte. Preocupat de soarta puiului, ca un tanar medicinist bine pregatit ce eram, intai l-am rehidratat cu o seringa plina cu apa potabila, apoi m-am gandit sa-i dau ceva de mancare. Cum pe vremea aia nu exista net, forumuri si deci nici "guru" care sa te invete ce sa faci in aceste situatii, am apelat la singurele referinte bibliografice disponibile: "Lumea animalelor" a lui Brehm si "Fauna Romaniei" a lui Ion Simionescu, care fusese atunci reeditata. Din ambele am aflat cam cu ce se hranesc ciorile si cum aveam in fundul gradinii o movila de balegar, provenita de la crescatoria de nutrii si purcei a socrilor mei, am inceput sa caut rame rosii, pe care le-am spalat si tocat cu o lama de barbierit. Inarmat cu o penseta am incercat sa-i dau sa manance, dar ori nu-i placeau ramele, ori nu-i placea de mine, toate tentativele mele se terminau cu lovituri de cioc aplicate peste degetele insotite de tipete si cu expulzarea hranei cu viteza din cioc atunci cand il fortam sa-l deschida. Noroc cu soacra mea care crescuse tot felul de oratanii in tineretele sale, mi-a sugerat sa incerc sa-l indop ca pe un pui de gasca, adica sa-i tin pliscul deschis si sa-i bag cu de-a sila pe gat bunatatile de rame rosii si asa a mers, masandu-i gatul il fortam sa inghita. Dar de agresiv era tot agresiv si scotea de fiecare data un carait, un fel de "crroouumm", asa ca l-am botezat "Cromwel". Treptat de la rame i-am diversificat meniul cu parizer (binenteles cu soia, ca eram in "epoca de aur"), tocat marunt, amestecat cu faina de porumb, sau cu gris, ambele inmuiate in apa, asa ca vreo saptamana cat a stat gazduit in garaj cam asta i-a fost meniul. Parea ca se inzdraveneste si zbura de colo pana colo prin garaj, cand intram sa-l hranesc, probabil nu aprecia talentele mele culinare care abia erau in fasa in acea perioada. Cum, necum, parea pe zi ce trece mai vioi si desi prezenta lui in garaj declansase un conflict  casnic, prin faptul ca trebuia tinuta usa inchisa si mureai de cald si de mirosuri de la custile de nutrii aflate tot in aceiasi locatie, ma atasasem de el si abia asteptam sa ajung acasa ca sa-l pot hrani. Dar in tot acest timp aveam parte de o supraveghere agresiva, constanta si amplificata la paroxism din partea parintilor lui care ma vazusera ca le-am luat puiul si nu ma scapau o clipa din ochi. Perechea de ciori facea cu schimbul pe antenele de televizor de pe casele invecinate avand un singur scop acela de a ma observa cand ies pentru a ma lua la intrebari. Atunci incepea scandalul: ciorile incepeau sa croncane, imediat ii venea si perechea si cu tupeu incepau sa zboare razant deasupra capului meu croncanind intr-una. Tipetele lor erau auzite imediat de alte ciori care veneu imediat in zbor adaugandu-si tipetele la cele ale parintilor lui Cromwel intr-un vacarm de nedescris. Aveam pana la statia de autobuz din centru de parcurs 5-600 de metri, ei bine, in primii metri eram insotit doar de parintii puiului, mai apoi de zeci de ciori, pentru ca aproape de statia de autobuz sa se rotesca desupra mea un stol de aproape o suta de ciori, toate croncanind, dar fara sa fie agresive. Intorcea lumea pe strada capul sa vada ce s-a intamplat si de unde vin zburatoarele, in timp ce eu ma furisam pe langa ziduri sau intram in magazine in speranta ca voi putea sa le pacalesc. Nici vorba! Ma asteptau sa ies din magazin si reluau cantarea. Interesant era ca stolul de pasari nu era format din ciori grive care erau o minoritate, majoritatea erau ciori negre, ici si colo cate o stancuta, deci la protestul parintilor lui Cromwel participau ciori din specii diverse. La inceput cand urcam in autobuz imi pierdeau urma, dar treptat parintii lui Cromwel au invatat sa urmaresca autobuzul si ma caraiau acum si la facultate sau la spitalul in care faceam practica. Uneori ma asteptau ore intregi catarate pe cate un stalp cu ochii la cladirea in care intrasem, indiferent daca era un cinematograf, o berarie sau un magazin. Cum fenomenul luase o amploare deosebita, socrii mei la care locuiam si care erau proprietarii garajului au pus piciorul in prag: "fa ceva cu cioara aia ca nu mai putem iesi in gradina si nici folosi garajul", sau "mama draga toate rufele sunt gainatate de ciori, nu mai pot sa le intind afara", "vezi sa nu-ti scoata ochii, doar vezi ce rele sunt". 
Asa ca l-am eliberat pe Cromwel. M-am dus in gradina cu el in brate spre disperarea parintilor lui care credeau probabil ca vreau sa-l mananc si care au sunat adunarea poporului de ciori si l-am aruncat cu toata puterea in sus spre bradul din care cazuse. Blegul de el in loc sa sara pe crengi a insfacat imediat un cablu de curent electric care trecea prin curte si intr-un echilibreu precar a ramas tintuit pe firele de curent. Am vazut atunci mama si tata lui cum il determinau sa zboare venind in picaj asupra lui ca sa-l sperie si tipand ingrozitor. Cred ca toate ciorile pe o raza de cativa kilometri s-au adunat deasupra strazii noastre si multe din ele faceau aceiasi manevra ca cea descrisa la parintii lui. Intr-un tarziu l-au determinat sa zboare de pe cablu pe casa unde a ramas toata dupa masa si toata seara. Nu stiu cum au facut, dar pana la urma l-au determinat sa zboare inapoi in bradul din care cazuse, deoarece a doua zi era agatat pe o creanga acolo, e drept mai jos de cuibul din care cazuse, dar in siguranta, departe de pisici. Tot de a doua zi ciorile si-au schimbat repertoriul, ma croncaneau mai departe ori de cate ori ma vedeau, dar tipetele lor nu atrageau valuri de ciori ca in "Pasarile" lui Alfred Hitchcock, dar ma acompaniau cu blestemele lor o buna bucata de drum. Si asa au tinut-o cat am mai stat la acea locuinta, parca erau caini care ma latrau ori de cate ori ma vedeau. Cat despre Cromwel daca o mai trai saracu', a stat ceva timp langa parinti, apoi a plecat sa se insoare (sau poate sa se marite in cartier). Parea ca da cateodata ocol bradului in care crescuse, dar nu pot fi sigur ca era el, mi-ar fi placut sa fie, cert este ca de cate ori strigam "Cromwel" in curte cand vedeam vreo cioara griva, imediat aparea una care sa ma injure de mama in limba ei, spre distractia amicilor carora le spusesem patania mea.
O cioara griva plutind pe un sloi de gheata ciugulind resturi prinse in apa inghetata.